— Domnule viceprimar, senzația multor timișoreni este că, timp de un an și jumătate, de când administrația USR a câștigat Timișoara, lucrurile au stagnat în oraș. În plus, au apărut alte probleme, precum situația Colterm-ului, care, într-un fel sau altul, au afectat imaginea dumneavoastră și a domnului primar Dominic Fritz. Ce se întâmplă în momentul de față? Cum le-ați răspunde celor care spun că, practic, nu ați făcut mare lucru în această perioadă de când v-ați instalat în fruntea administrației?

— Eu aș împărți lucrurile în două categorii diferite. Pe de o parte, m-aș referi un pic la reforma structurilor din subordinea primăriei. Iar, pe de altă parte, mă voi referi și la zona de investiții.

În zona de investiții putem să avem „n” discuții sau poziții politice adverse, dar cifrele vorbesc. Și, până la urmă, spun un adevăr pe care orice politician, oricât talent ar avea el să întoarcă lucrurile, nu-l poate nega. Acela că anul trecut am avut o cifră pe execuția bugetară, adică bani pe care efectiv i-am plătit (nu doar cheltuit), de 250 milioane de lei. Iar anul acesta probabil vom ajunge undeva cam la 400 milioane de lei. Suma asta, adică banii cheltuiți pe investiții, și nu prognozați, pentru că există o diferență mare în România între ce își propun politicienii prin bugete, că vorbim de bugetul central, că vorbim de cel județean sau local, și ce se realizează, reprezintă o schimbare profundă.

Deci anul trecut am avut pentru investiții 250 milioane de lei. Asta a fost cea mai mare sumă pe care a avut-o primăria în ultimii ani. Din 2010, de când am verificat eu, a mai fost o sumă de dimensiunea asta în 2015, când s-a finalizat Cartierul Cetate, de 230 sau 240 de milioane. Dar a fost un record pentru Primăria Timișoara pe ultimii 12 ani, prin urmare. Iar anul acesta vom sări probabil de 400 milioane de lei. Și obiectivul este chiar mai sus. Depinde cum se mișcă finanțările. Deci, din perspectiva asta, a șantierelor pe care le avem și a investițiilor în proiectele de mari dimensiuni (fie că vorbim de Calea Bogdăneștilor, de Bulevardul Cetății, de bulevardul Stan Vidrighin, fie de campusul Liceului „Lenau” ori de clădirea nouă de la Spitalul „Victor Babeș”) lucrurile merg înainte. Și merg înainte cu un ritm susținut. Iar acest lucru este dovedibil pe hârtie și pe situații financiar-contabile, dincolo de orice discuție politică sau orice întorsătură de frază.

Legat de restructurare. Aici, într-adevăr, este un subiect mult mai complex. Primăria Timișoara, de fapt orașul ăsta, a avut și încă mai are câteva tumori sau cangrene pe care le-a cărat după el ani și ani și care i-au secătuit energia la modul cel mai practic. Că vorbim de Colterm, că vorbim de unele angajări care s-au făcut cum s-au făcut aici, în primărie. Că vorbim de transportul public sau de alte societăți, care au fost într-o zonă destul de bizară. Am reușit în anumite situații să schimbăm directori. Că vorbim de directori, care erau în funcție din 1988 (ca domnul Drăgilă, la Horticultura) sau consilii de administrație, sau că vorbim de interlopii pe care administrația liberală i-a pus la piețe sau de alte societăți de genul ăsta, nu peste tot un astfel de proces de reformă este ușor. Este clar că în cazul Colterm-ului nimeni nu se bucură și niciun politician nu-și poate dori să aibă o iarnă dificilă, cu probleme de furnizarea căldurii.

— Unii s-au bucurat, totuși. Mă refer la adversarii politici…

— Așa e, însă Primăria Timișoara nu mai poate să se lase sechestrată, șantajată de o structură a unei societăți din subordine. Care nu mai știm de fapt cui răspunde și pentru cine lucrează. De-a lungul ultimilor ani Primăria Timișoara a fost practic șantajată sau ținută în geam ca să-i încaseze pensia interlopii din politică!

Multe din investițiile pe care Timișoara le-a avut, unele din proiectele pe care primarul Robu le-a lansat și nu s-au dus la îndeplinire s-au întâmplat și din cauza faptului că în realitate banii mergeau în acea groapă. Am avut datorii strânse din 1 ianuarie 2020 până la sfârșitul lui aprilie 2022. Primăria Timișoara a livrat către Colterm peste 250 de milioane de lei. Este o sumă uriașă.

— Aproape suma întreagă de investiții de anul trecut…

— Gândiți-vă că din banii ăștia am putea construi cinci școli noi în întregime, de la zero. Cum ar fi ca Timișoara, la fiecare an și jumătate sau doi ani, să aibă cinci școli construite de la zero? Și nu mă refer aici la reabilitări cu polistiren sau schimbat de geamuri. Pentru că nu avem nicio școală de la zero (de mult timp). Ultima a fost Școala Generală nr. 30, finalizată în anii ’90. Nu avem niciun pod nou în Timișoara. Toate au fost doar cosmetizate. Toate investițiile mari au fost întinse pe ani lungi, iar banii au fost consumați pe cheltuieli. Și atunci, în mod inevitabil, automat, te vei confrunta cu grupuri de interese bine închegate, bine structurate, bine așezate, transpartinice și trans-instituționale, grupuri care se asigură că este un circuit al banilor publici în zone obscure. Se asigură de acest lucru de foarte multă vreme. E clar că atunci vei începe să deranjezi. Și că reforma și efortul de a schimba și de a scoate niște oameni din sistem nu va fi unul atât de ușor sau de simplu.

Avem exemplul organigramei. E cel mai bun exemplu. Primarul Fritz a propus două modificări de organigramă într-un an și jumătate. Este atributul personal al primarului. Aparatul de specialitate al primarului (adică al primăriei) este, practic, mâna dreaptă cu care primarul lucrează și pe care primarul poate să-l reorganizeze așa cum dorește. Deci am avut două propuneri de organigramă într-un an și jumătate. Administrația Robu a schimbat 18 organigrame în opt ani! Au fost ani cu trei organigrame.

— De ce făcea treaba asta fostul primar? Fiindcă nu funcționa instituția?

— Nu știu. Dar putem bănui! Să luăm un exemplu foarte simplu. La Patrimoniu. De ce a separat Patrimoniul în două direcții total fără nicio noimă. Fără niciun fundament juridic. Iar la una din direcții a fost instalat un domn director care acum este anchetat pentru luare de mită. A și plecat din primărie. Și el era membru PNL. Și e clar că, în momentul în care vii și începi să scoți astfel de oameni, care de 20 de ani sau de 30 de ani, practic, și-au luat pe persoană fizică bucăți din instituție, te vei lovi de o rezistență sistemică. Pentru că acești oameni, care sunt de 20–30 de ani în astfel de poziții, și-au creat rețele de sprijin. Rețele obscure sau rețele la limita sau chiar dincolo de ce permite legea.

Și de aici este senzația aceasta: „de ce nu se fac lucrurile mai repede?”, de stagnare. Pentru că urmează capitolul restructurării primăriei, am ajuns în fața unui blocaj cumva fără istoric, în care sindicatul, inexistent, care mai are șapte angajați în primărie, cu o parte din justiția locală, cu anumiți oameni din zona politică și administrativă, blochează în mod sistematic această restructurare, din varii motive. Că nu a fost comisie. Că nu a fost dezbatere. După dezbatere, că nu a fost ședința organizată conform legii. După ședință, că, de fapt, seamănă cu cealaltă organigramă și prea e la fel. Argumente care sfidează în același timp și legea și bunul-simț, într-un final.

— Haideți să le luăm pe rând! Ați expus, la modul general, niște lucruri care par, la prima vedere, teribile. Adică faptul că există aceste grupuri de interese, de care s-a mai scris de-a lungul anilor, din zona partidelor politice, din diferite alte zone de business. Concret, ne puteți da nume și prenume? Aveți dovezi clare? De la ce partide sunt acești indivizi corupți? De la PSD sau PNL presupun, pentru că ei sunt cei cu care vă aflați în opoziție. Ei au condus primăria timp de 20 de ani.

— Dovada existenței acestor grupuri este doar o privire în trecut. Timișoara este un oraș care se află într-o situație unică în țară. Un oraș care a pierdut mii de case de patrimoniu în buricul târgului, prin tot felul de afaceri dubioase făcute de niște clanuri de romi. Afaceri pentru care e destul de clar că a fost o sincronizare de funcționari publici, politicieni, notari, avocați, procurori, oameni din sfera justiției. Aceste rețele care au facilitat acest jaf istoric al patrimoniului Timișoarei, pe de o parte, au facilitat și alte scurgeri de patrimoniu industrial, fabrici și uzine în tot felul de alte zone, nu au dispărut.

Am văzut în Timișoara, în ultimii 10 ani, o anchetă care să scoată la iveală o astfel de structură? Care să destructureze o astfel de rețea? Credem că oamenii aceștia, care au făcut lucrurile astea de-a lungul timpului în istoria locală au dispărut? Că s-au retras la pensie și au plecat undeva, într-o țară exotică? Nu! Ei sunt aici și au afaceri în continuare. Și în, mod evident, această decuplare de la banii publici, pe care administrația Fritz o practică în mod consecvent împotriva atâtor interese oculte, e un lucru care naște de fapt foarte multă antipatie în zona asta. Și vedem inclusiv consilieri locali ale căror interese le cunoaștem de ani buni. Domnul Țoancă este o legendă urbană pentru traficul de influență pe care-l practică, de la autorizații de urbanism până la orice fel de alte tipuri de autorizații. Nu cred că este persoană în Timișoara, care și-a autorizat vreodată o clădire, alta decât unifamilială, sau care a avut de-a face cu zona de avizare, mai ales pe partea de urbanism, care să nu fi auzit de dânsul. E clar că această demufare de la aceste culoare ascunse, care existau în Primăria Timișoara, la Urbanism, special pentru construirea unor blocuri între case, beneficiind de autorizații cel puțin dubioase, a produs multă agitație.

E clar că aceste culoare, aceste rețele nu mai există acum. Banii aceștia nu mai curg. Și există o rezistență sistemică a acestor oameni care practic sunt decuplați de la banul public. Până la urmă de asta vorbim, de banul public.

— Vor ajunge și în justiție asemenea tertipuri? Ați făcut demersuri? Ați semnalat la DNA practicile de care ați pomenit?

— Cu siguranță, am și făcut acest lucru. Anul trecut, în luna mai, Primăria Timișoara, împreună cu Colterm, a făcut o plângere penală cu 11 capete de acuzare. Și am să dau un singur exemplu, cel mai clar și cel mai ușor de înțeles.
Colterm a făcut o licitație pentru o achiziție de cărbune de la o firmă de la care nu mai cumpărase niciodată cărbune. Firmă care nu avea acest comerț cu cărbune în specific și în activitate. Firma, care nu avea o istorie îndelungată în zona cu pricina, a obținut acel contract. Colterm nu-și plătea datoriile către terți, dar, în schimb, a plătit un avans de un milion de lei firmei și, la foarte scurtă vreme, acea firmă a intrat în faliment. Banii nu au mai apărut niciodată. Și există anumite legături de rudenie între persoanele care au administrat respectiva firmă și cele care au făcut plata din Colterm. Iar noi am făcut o plângere penală. Din păcate, nu știm ce s-a mai întâmplat cu ea pentru că a trecut un an și jumătate și nu am văzut nicio urmare. Nimeni nu a venit să întrebe primăria sau să solicite documente. Nimeni nu a venit să facă ceva. Practic, acest dosar, precum alte dosare legendare ca, de pildă, cele despre clădirile de patrimoniu preluate de romi, sau dosarul vizând poarta de metal din Calea Lugojului, sau blocurile cu fonduri europene, toate aceste au fost puse la păstrare nu știm unde și din ce motive. Mai am un exemplu foarte simplu. Acea descindere pe care a făcut-o primarul Fritz la Resurse Umane, unde, luând la mână dosare de angajare din trecut, a descoperit zeci de lucrări scrise de aceeași persoană, același scris. Și investigând și alte lucruri ne-am dat seama cine este acea persoană din primărie. Am făcut o plângere penală cât se poate de clară, cu dovezi explicite. Iar de atunci au trecut șase luni de zile. Și, din nou, într-o situație destul de clară și de explicită nu avem niciun răspuns. Nu a venit nimeni la primărie să solicite documente în acest sens. E clar că oamenii aceștia sunt protejați, într-un fel anume.

Sunt unele lucruri care nasc semne de întrebare. Pentru că, pe de o parte, există aceste plângeri care se fac, au în spate documente clare, evidente, probe, plângeri care, cumva, rămân fără răspuns și rămân suspendate. Și, pe de altă parte, vedem anumite povești în presă sau într-o zonă mai sulfuroasă a societății. Îl vedem pe domnul Țoancă făcând anumite declarații la o televiziune locală în care spune că nu vrea să fie Mafalda, dar sigur va veni săptămâna viitoare poliția la Primăria Timișoara ca să ridice documente… Și, în mod surprinzător, chiar a venit!

Atunci e clar că societatea timișoreană are nevoie să se reașeze pe niște poziții corecte.

— Veți reuși să faceți acest lucru, pentru că, din ceea ce spuneți, pare o muncă de Sisif? Trăim oricum într-o Românie care, din păcate, de peste 30 de ani, se tot reformează și, vorba lui Caragiale, nu se schimbă cu nimic! Ați venit cu un mesaj politic, „fără penali în funcții publice”, ați încercat să schimbați câte ceva, ați fost la guvernare. De acolo, practic, v-au aruncat afară pe motivul că sunteți prea duri și cei mai răi, în atitudini, dintre politicieni! OK. Adevărul este că ați avut și oameni care au greșit în modul de gestionare a unor ministere sau instituții. Și atunci, cum veți reuși să faceți această schimbare de paradigmă în administrația locală, fiind, cumva, în afara jocului politic actual?

— Este un lucru foarte evident că schimbarea nu se întâmplă peste noapte. Dacă credem că aceste probleme structurale, cu care ne confruntăm și pe care noi, ca societate, le tot purtăm în spinare, se rezolvă peste noapte, ne păcălim amarnic. Timișorenii de rând nu cunosc toate aceste detalii din spatele culiselor. Nu le cunoșteam nici eu înainte să intru în primărie. Dar în momentul în care gândești lucrurile un pic logic și înțelegi că acest oraș, care este cel mai bogat din România, după București, și care este un motor de susținere masivă a bugetului de stat, nu a reușit totuși, în atâția ani, să facă o centură, un pod nou, să construiască o școală nouă, să reabiliteze liniile de tramvai, atunci ceva e putred la mijloc. A închis linii, în vreme ce alte orașe, ca Arad, Oradea, Reșița, deschid noi linii de tramvai pe zeci de kilometri. Timișoara a ajuns să închidă linia de Freidorf sau de pe Calea Bogdăneștilor. Orașul, cumva, s-a dezvoltat și a crescut prin prisma mediului economic privat. Dar administrația locală nu a fost niciodată un far care să călăuzească și să împingă dezvoltarea orașului. De la începutul proiectului de la Pasajul Michelangelo și pentru Cartierul Cetate nu a mai existat niciun proiect de mare dimensiune. Și atunci este clar că undeva există o problemă. Mecanismul este gripat. Sistemul public nu funcționează în interesul cetățeanului și lucrurile trebuie reașezate într-o altă paradigmă. Acest lucru este cel mai dificil de făcut. Este clar că orice modificare de sistem și de strategie va crea nemulțumiri, va crea tensiuni și va crea rezistență. Uneori chiar și modificările care sunt cele mai simple și aduc beneficii în mod direct creează nemulțumiri. Și este normal. Rezistența la schimbare este un lucru absolut normal și natural. În același timp, suntem condamnați, dacă vrem să recuperăm decalajul față de Cluj, dacă vrem să câștigăm bătălia pentru dezvoltare cu celelalte mari orașe ale României, dacă vrem ca Timișoara să-și continue această vocație de oraș lider tehnologic, industrial, economic, atunci este evident că trebuie să mai facem ceva reforme interne, din când în când. Ca o companie privată care, la câțiva ani odată, schimbă proceduri, se restructurează, schimbă moduri de lucru. Și administrația locală (și nu mă refer doar la primărie), toate structurile administrației, indiferent că sunt de la centru, deconcentrate din teritoriu, că sunt structuri ale administrației locale, au nevoie de anumite ajustări și schimbări.

Pot să dau un exemplu de schimbare care creează nemulțumiri. O schimbare foarte simplă, foarte punctuală, dar care nu-ți face prieteni. Modificarea înscrierilor la creșă. În urmă cu un an, am trecut printr-un proces prin care s-a modificat modul de înscriere a copiilor la creșă. Este o înscriere on-line, pe un dosar cu niște punctaje. Iar ierarhia este clar rezultată în baza punctajului. Eu, de exemplu, nu m-am calificat, deși sunt viceprimar. Copilul meu nu s-a calificat la înscrierea la creșa publică pentru că nu am îndeplinit punctajul. Nu am sunat pe nimeni, că nu am avut pe cine să sun și pentru că am pus la punct un sistem pe care nu mai poți să-l ocolești. Nu mai contează cine ești. Și sigur că ne-a pus în situația în care anumiți oameni, care au dorit să-și înscrie copiii la creșele bune din oraș, nu au mai putut să facă acest lucru. E clar că nu am avut parte de prietenia acestora, dar la fel de clar este că noi, ca și comunitate, inclusiv cei ce s-au supărat pe acest sistem, au de câștigat în final.

Noi ne dorim să mergem în direcția asta. Nu cred că direcția pe care Timișoara și-o dorește este una balcanică, de capitalism de cumetrie, de „prieteneală”, în care legea, ordinea sunt bune, sunt drăguțe, sunt frumoase, dar noi, aici, le punem în practică doar între noi.

— Vă întreb în mod direct. Aveți câteva proiecte în derulare pe care le-ați amintit: Cetate, Solventul. Vor mai urma Podul și altele?

— Pasajul (Solventul) este deja în execuție. Podul (peste Bega) este în proiectare. Anul acesta vom termina proiectul tehnic pentru drum și pentru pod. Suntem în proces cu Agenția de Mediu și cu dezvoltatorul ca să ne asigurăm că se va face și decontaminarea zonei. Avem de asemenea încă un pod în fază finală de autorizare. Este podul de la ISHO, unde am obținut avizul de mediu, deși una din instituțiile deconcentrate ne-a ținut vreme de opt luni de zile doar ca să ne arate cine e șeful. Am ajuns într-un final să obținem acest aviz. Suntem acum la Direcția de Cultură pentru un aviz final. Iar după aceea vom merge pentru autorizația de construcție. Încă mai sunt lucruri de reglat pentru că, în mod evident, un astfel de proiect într-o zonă istorică și dificilă ca sit urban nu este ușor de pus în operă. Și nu ne dorim să ne reîntoarcem în trecut. Vedem exemplul de acum, de pe bulevardul Prezan, unde am avut o extindere care este cel puțin nefericită. În anumite zone este clar că drumul nu permitea un astfel de profil.
Nu vrem să repetăm greșelile trecutului. Dar, în mod inevitabil, în acest an vom obține autorizațiile de construcție, și de la anul vom lucra la execuție. Și până la urmă astea sunt lucrurile care produc plus valoare. Și pe care le văd oamenii în primul rând.

— Domnule Lațcău, e ca la starea națiunii la americani, când vine președintele și spune: prețul benzinei a fost atât, când am preluat eu, asta am făcut și asta voi face… În fiecare an omul vine și face un raport. Iar la sfârșit, după patru ani, populația zice: ia să vedem cu cât au crescut prețurile la benzină, la alimente etc.! Cam așa vă vor judeca timișorenii și pe dumneavoastră, cei de la USR, după ce ați făcut, și nu după promisiuni.

— Oamenii văd multe lucruri. Este o alegere despre care am mai vorbit de foarte multe ori. E alegerea între opțiunea ușoară și populistă și alegerea dificilă și pe termen lung. Noi suferim ca oraș pentru că în ultimele trei mandate nu s-au mai făcut alegeri pe termen lung în deciziile administrative. Doar cele pe termen scurt. Mereu suferim de acest calendar decalat de alegeri. Ba parlamentare, ba prezidențiale, ba locale. Și atunci, foarte adesea ajungem în situația ca politicienii să gândească pe termen scurt. Acum suntem, oarecum, norocoși că avem o fereastră istorică de timp, că avem trei ani fără alegeri. Dar, înainte, din an în an am avut alegeri și de-aia nici nu s-au făcut lucruri mărețe.

În fond, avem următoarea opțiune: să punem și noi flori, panseluțe, lalele, la fel ca primarii de dinainte. Poți să faci foarte multe lucruri care să fie vizibile, dar care să fie de fapt o formă fără fond, pentru că, în spate, sistemul este putred. Să ne întoarcem la un exemplu foarte concret. În clădirea Școlii Brătianu, unde am terminat totul de reabilitat. Arată bine de afară. Drăguț. Dar pe dinăuntru este un dezastru. Nu am schimbat țevi, nu am schimbat instalațiile sanitare sau electrice, nu am refăcut parchetul, nu am refăcut geamurile, nu am refăcut pereții. De afară arată cum se vede. Dar înăuntru este o situație jalnică. Iar atunci, noi, ca politicieni, trebuie să ne punem întrebări mari și complicate… Vreau să cosmetizez, lucru care merge repede și poate să-mi atragă like-uri și admirație în două-trei luni de zile, sau sunt dispus să-mi asum niște proiecte lungi complicate… dar cu riscul de a pierde alegerile. Riscul e de a-mi pierde din votanți și a câștiga, totuși, alegerile, dar a mă slăbi politic. Dar știind că pe termen lung acesta este un lucru sănătos de făcut.

Am fost acum o lună de zile în Karlsruhe, oraș înfrățit cu Timișoara, care tocmai ce și-a finalizat și implementat un sistem de S-Bahn. Au coborât tramvaiul în subteran pe o bucată similară cum ar fi la noi de la Catedrală prin Piața 700, Libertății și până în Piața Traian. Să spunem că au coborât întregul tronson în subteran. Cam asta ar fi ce au făcut cei din Karlsruhe. Și asta a durat 13 ani! Dacă în Timișoara administrația actuală sau cea care va urma, oricare, ar începe un proiect care să dureze 10 ani, probabil că am fi linșați. Lapidați cu pietre. Este și un lucru normal pentru că, în România, suntem sătui de promisiuni. De 30 de ani așteptăm să se facă… Să se rezolve… Și atunci, cumva ne-am pierdut răbdarea și ne-am pierdut disponibilitatea de a avea încredere.

Dar, totuși… ca politician și administrator public ești obligat ca, pe lângă aceste lucruri care sunt specifice vieții politice, să faci și lucruri frumoase, care plac, dar să faci și investiții pe termen lung, lucruri care sunt complicate. De exemplu, șantierele pe care le-am început. Nu cred că a fost careva bucuros că am început un alt șantier pe bulevardul Stan Vidrighin. Nimeni! Am luat înjurături de la foștii mei colegi de birou! Ei spun: „Iată, de un an de zile stăm aici în șantier. Ne-ai blocat!”. Dar, pe de altă parte, avem un tramvai nou care vine pe o linie nouă (linia 4, cea mai activă din oraș). Atunci, ce alegem aici? Puteam să punem panseluțe pe toată lungimea bulevardului. Arătau frumos, drăguț, dar nu rezolvam problema principală. Și cred că de aici suntem noi în situația în care nu avem nici centură, nu avem nici inelul patru de la Solventul închis, nu avem nici un pod nou pe inelul doi. Nu avem foarte multe lucruri esențiale rezolvate în Timișoara. Dar nici în județ. Acolo situația este și mai dezastroasă.

Pentru că politicienii locali, cumva, au rămas, din motivele pe care eu nu le pot înțelege în întregime, blocați în această logică de „termen scurt și foarte scurt”. Cu riscurile de rigoare, pe care le vedem de ani buni, anume fără ca Timișoara și Timișul să aibă realizări edilitare de primă mână, cum au reușit alte orașe din România.

1 de 11