Înălțarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii) este sărbătoare împărătească, având data de celebrare la 14 septembrie, întru amintirea evenimentului aflării lemnului crucii de către Sf. Elena, în anul 326, precum și întru amintirea aducerii lemnului la 626 de către împăratul Heracliu la Ierusalim. E zi de post, pentru cinstirea morții Domnului pe cruce. (VA)
Ziua Crucii este cea mai importantă sărbătoare din întregul calendar autumnal. Acum se crede că pământul se închide și odată cu aceasta intră în pământ toate insectele și târâtoarele.
În credințele populare, „crucea e arma cea mai puternică a Domnului Hristos, precum și a omului. Prin cruce s-a sfințit, s-a blagoslovit pământul, când diavolul a dus pe Dumnezeu în cele patru părți ale noului pământ, cu gând să-l arunce în apa cea fără de sfârșit; prin cruce s-a sfârșit cerul ce era al diavolului, luându-se acum din stăpânirea lui; prin crucea ferestrei s-a sfințit casa, izgonindu-se diavolul dintr-însa; prin cruce se sfințește în fiecare zi omul, făcându-și semnul ei și tot crucea ajută în orice împrejurare când Necuratul și duhurile stau să-l primejduiască pe creștin” (TP), ceea ce dovedește că prestigiul crucii era fundamental la români, reprezentând însăși credința ortodoxă.
În această zi, țăranii se abțineau de la consumul unor alimente care aveau (simbolic) semnul crucii pe ele, cum ar fi ceapa, usturoiul, nuca și peștele: „nu mâncau pește, că are crucea pe el, că-i păcat”.
În calendarul muncilor agricole acum începe culesul viilor, Ziua Crucii fiind „semnul de început” al acestei îndeletniciri.
Țăranii credeau că în această zi pământul închide în sine toate gângăniile și jivinele care locuiesc în el, și nu mai le dă drumul până la primăvară.
„Cum începe Ziua Crucii tăți șărpii se duc în pământ – îi sămn că se duce vara șî trebe să ne pregătim de frig. În tot anu îi așe.”
Tot acum pământul se închide și pentru vegetație, căci „tăte plâng după soare și căldură, se usucă, dară tot îi binie, la oarece leacuri pentru boli.”
Așadar, este momentul (ultimul) pentru culegerea plantelor de leac, mai cu seamă în zonele colinare, unde vegetația spontană cuprindea o mare varietate de plante folosite ca remedii de către femeile ce culegeau mentă sălbatică, cimbru, busuioc, merișor, măieran, iarba vântului, ferigă etc., folosite apoi în medicina empirică. (ML)