Tot chefliul român tremură, începe de pe la jumătatea lunii aprilie, făcând planuri cum va aprinde un ditamai foc de tabăra la „iarbă verde” și va mânca mititei cu muștar de ziua de 1 Mai.
Ce o fi cu ziua asta și de ce trebuie să mergi la Pădurea Verde să faci fum, prea puțină lume mai știe. Ce se știe cu mare precizie e că trebuie să bei multă bere. Cu cât mai multă cu atât mai bine. Evident că este cu atât mai bine pentru comercianții de băuturi ce-și freacă mâinile de așa încasări frumoase.
Cine nu bea bere în prima zi de mai nu este demn de a mai deschide nici o doză de aluminiu tot anul! Va avea parte de o reclamă proastă din partea tuturor confraților de halbă.
Cei mai tineri ce stau dincolo de arcul carpatic știu una și bună. Nu ești cocalar destul de calificat dacă nu mergi pe litoralul Mării Negre cu același prilej de început de mai. Sunt două stațiuni preferate – Mamaia și Vama Veche! Altceva nu există! La Mamaia se merge obligatoriu cu limuzine de lux și la Vamă cu trenul. Nu contează că prețurile s-au cam nivelat. Evident, în sus. Unde se mânca o porție de hamsii afumate, vag cu pretenția de a fi prăjite și se bea bere la PET cu unitatea de măsură „burta de bere” cu doar cinci lei, acum se pornește de la o sută de lei indiferent cu ce începi. Chiar dacă ceri o duzină de scobitori tot cam atât face.
Cei mai renumiți ”punători de muzică” ce se pretind a fi DJ întind lălăiala până în zori. Finalul este cam diferit. În Vamă se adoarme spre dimineață pe nisipul plajei, iar la Mamaia se doarme pe sub mesele cluburilor.
De fapt tot tămbălăul este pretextul sărbătoririi Zilei Muncii cum este denumită oficial. Sau „Ziua Internațională a Celor ce Muncesc”, cum o numeau în mod pompos politrucii de tristă amintire din epoca dictaturii proletare.
Semnificație zilei pentru cei ce într-adevăr muncesc și nu sparg șampanii în aceste zile este reducerea normei orare zilnice acolo unde se lucrează intens. În aceste zile, în mod tradițional, proletariatul afiliat la sindicate adevărate pornea campanii de proteste. Oamenii cereau respectarea contractelor de muncă, plata corectă și egală a celor ce munceau în aceleași condiții.
De pe la mijlocul secolului al XIX-lea proletarii încep să fie conștienți de puterea lor mai ales dacă făceau parte din sindicate. Puterea sindicatelor se va vădi în timp ele devenind adevărați parteneri de negociere cu patronatele. Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 Mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor.
În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Lucrurile au degenerat și au fost victime umane, atât din rândul muncitorilor, cât și din partea polițiștilor. Au fost atentate cu bombe și o adevărată baie de sânge. Au urmat arestări și procese. Dar la final sindicatele au devenit forțe serioase ale societății.
Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.
În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 Mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea mișcărilor muncitorești în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
Dar odată cu simulacrul de regimuri proletare, așa cum se doreau a fi statele conduse de o altfel de oligarhie ce se pretindea exponentă a muncitorilor, lucrurile capăta o altă turnură. Dacă nu mai aveau pentru ce să lupte (având toate drepturile conform propagandei), muncitorii au devenit masă de manevră pentru a proslăvi binefacerile regimurilor devenite totalitare. Sindicatele, după o vorbă dragă comuniștilor, erau „cureaua de transmisie a partidului”. Adică totul era lipsit de sens real și era doar sărbătoare de fațadă pentru a arăta lumii mai libere ce bine se trăiește în socialism.
Timișoara fiind de la finalul aceluiași secol XIX un mare centru industrial cu cele mai felurite fabrici, au avut parte și ea de moduri de luptă sindicală pentru drepturi. Dar în același timp, muncitorii bănățeni au știut să și profite de ziua lor. După întruniri sau mitinguri, și aici, la noi, au urmat serbări cu muzică și gustări la locurile mai retrase ale orașului. Se mergea în grupuri numeroase pe malul canalului Bega. Aici erau amenajate locuri de scăldat direct în râu, dar cu cabine pe mal și cu plaje cu nisip bine greblat. La noi în oraș a fost o lungă tradiție de zeci de ani a deschiderii oficiale a sezonului de înot în Bega fix pe 1 Mai, indiferent de vreme.
De asemenea, tot la Armindeni, cum mai era numit întâiul Mai, se ieșea în natură la diversele liziere de pădure ce erau mai numeroase cu un secol în urmă. Se încingeau petreceri cu fotbal, jocuri apoi cu muzică și bere. Era băutura populară ieftină, dar de bună calitate ce se găsea din plin aici în Banat. Foarte populare erau și întrecerile de tir și de canotaj ce se organizau în aceste zile. Pădurea Verde a devenit destul de devreme un loc popular de petrecut timpul liber. De fapt, acel timp liber era în cel mai bun caz o zi liberă sau de cele mai multe ori doar o jumătate de zi.
Nimeni nu a pomenit pe atunci de așa zise „mini vacanțe de o săptămână” date de guvernați pentru scopuri electorale. Dacă tot nu pot da altceva mai consistent, dau liber că doar nu dau de la ei din buzunar.
După anul 1948, din zi de bucurie a muncitorilor, ziua de 1 Mai a devenit o altă corvoadă obligatorie. Toți muncitorii din fabricile timișorene erau încolonați cu voie sau fără voie pentru a defila cu steaguri roșii și imense steme de carton pe bulevardul Republicii de la Operă și până la Gara Mare. Apogeul trebuia să se întâmple în dreptul tribunei oficiale ce se afla pe partea dreaptă în dreptul benzinăriei de azi. De acolo, slujbașii obedienți ai partidului zâmbeau strâmb și mai dădeau câte un semn de entuziasm forțat către coloanele de muncitori plictisiți ce mimau același entuziasm gol. Pe margini,politrucii mai mici în funcții vegheau ca nimeni să nu evadeze din imensul fluviu al defilării fără voie și să plece la o bere mai devreme decât era momentul hotărât.
Dar tot circul forțat era uitat la aceeași bere binevenită la care se stătea la coadă. Coada era atât de bine integrată în societate că nici la o zi de sărbătoare nu se putea fără. Din loc în loc, la unele răspântii sau piețe erau tarabe constituite ad hoc, cu cearșafuri albe, unde se stătea în picioare la o bere. Cheful era total dacă unii norocoși prindeau și câțiva mititei aruncați pe un carton alături de un muștar ce obligatoriu se îndoia cu apă. Pentru tinerii ce nu au apucat acele vremuri și nu prea pot crede trebuie spus că muștarul socialist era de consistență un pic mai ridicată ca a apei curgătoare.
Dar mai exista un produs la fel de căutat, ce azi și-a pierdut statutul de „obligatoriu la sărbători”. Erau crenvurștii speciali de 1 Mai (și de 23 August) ce nu se găseau deloc la alte ocazii. Fierbeau în oale imense pe margini înlocuind mititeii ce se terminau imediat în prima jumătate de oră. Pentru cine are deja vise gastronomice trebuie spus de asemenea că mititeii de atunci erau cam la jumătatea celor de azi și erau bine arși pe o parte și absolut cruzi pe partea opusă.
În memoria afectivă a celor trecuți de o vârstă au rămas la loc de cinste locuri ca cele de la Pădurea Verde, ca de exemplu cel denumit „La Țânțarul” unde măcar se putea sta jos la o masă sau direct în iarbă. Nici alte localuri ca „Ciocârlia” de la Gara Mică ori „Zorile” nu erau de lepădat.
Acum vremurile s-au schimbat ca în melodia celor de la Phoenix. În vreme ce proletarii din alte țări cu economii mult mai puternice ies să protesteze pentru drepturi, românii aruncă cu mii de euro pe șampanii dubioase prin cluburi. Muncitorul german din Berlin are drept țel sindical în viață ca de 1 Mai să se încaiere cu poliția pentru că așa cere tradiția. Deși are cel puțin două mii de euro sau mult mai mult leafă pe lună. Ai noștrii, ce nu au decât 200 de euro preferă să-i arunce înzecit pe prafuri contrafăcute ce apar din valurile mării sau pe băuturi aduse cu roaba la masă. Chiar dacă nu au habar de ce chefuiesc.
Dacă cei ce muncesc, din Occident, luptă cu patronatele și cu poliția, la noi tineretul (că proletariat nu mai există) luptă cu prețurile din cluburi și cu exploatarea cea nemiloasă a ospătarilor.
