Ne-am obișnuit ca istoria să o scrie istoricii, cu interpretările, cu conceptele și, mai ales, cu stilistica lor narativă. În aceeași strategie, teoria politică e „alocată” unor inși interesați parcă numai de statistici și detalii de viață contemporană, delimitați, aproape ironic, de istorie, de filosofia culturii sau de teoria dreptului, în timp ce juriștii par concentrați, în izolarea lor pozitivistă, asupra unor detalii tot mai imperceptibile omului de rând. Pentru fiecare grup, traversarea până spre grădina vecină e aproape un sacrilegiu, astfel că abordările pluridisciplinare sunt și acum definite de (prea) mulți „specialiști” drept un exotism de vacanță. Avem, astfel, cărți de drept care nu spun de unde am preluat instituțiile și cum ar trebui abordate, avem istorici care fac nu politică, ci politichie naționalistă sterilă și pretinși analiști politici care, în lipsa unui instrumentar conceptual adecvat, „spun lucruri” și susțin opinii șugubețe.

Într-o asemenea geografie epistemică a apărut, la Editura Universul Juridic din București, un studiu impresionant care așază împreună izvoare și biblioteci din mai multe domenii spre a urmări istoria constituțională a autorității în exercițiul politicienilor români. Intitulat Șefii de stat: dinamica autoritară a puterii politice în istoria constituțională românească și semnat de Manuel Guțan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel și Bogdan Dima, tomul de 500 de pagini dense și captivante ne plimbă cu naturalețe, cu tact și cu o impresionantă stăpânire a detaliilor, a tehnicilor comparatiste și a metodologiei analizei juridice, prin hățișurile vieții publice a ultimelor trei secole, în preajma boierilor venali, ahtiați de putere, a episoadelor cu maziliri de domni sau a legislației duplicitare, a relațiilor de putere sau de intrigi țesute la hanuri uitate de lume. Cu acribie și o documentare din alte epoci, un istoric (Oana Rizescu) și patru juriști s-au încumetat să (re)scrie istoria constituțională a Principatelor/României prin prisma dialecticii puterii și contraputerii în configurarea unui anume cadru normativ, a (in)culturii juridice și politice, respectiv a (întârzierii) modernizării instituționale în acest spațiu. Vedem cu ochiul liber cum interese private de tot felul blochează și azi intrarea societății noastre în simultaneitate cu culturile societale din Europa sau din regiuni mai avansate de pe glob, vedem, la nivel micro, cum bunele intenții sunt răstălmăcite spre a face loc discursurilor subiective, stereotipice, de defulare a complexelor de inferioritate, și niciodată de compensare suficientă. Pariul celor cinci autori a fost acela că, în jurul acestei incompatibilități cu vremurile, s-au țesut schimbările de domnie, „constituționalismul românesc” și regimurile politico-juridice. Fiecare autor a abordat câte o perioadă bine definită, în general de acte constituționale, adică de întemeiere a unei noi statalități, urmărind convulsiile puterii și eforturile, mecanismele și reușitele contestării acesteia. Bucuria susținută de expertiza de a trece din istoria faptică în teoria instituțiilor juridice, iar de aici în metabolismul regimurilor politice a generat un regal explicativ, o evocare plină de farmec, de substanță și de învățături cum niciun domeniu singular nu poate zămisli. Bogăția bibliografiei ce adună cronicari și filosofie politică americană, Tratate de pace și eseuri filosofice sau „politograme” a dăruit istoriei de față deschidere și capacitate de provocare intelectuală, opinii ale autorilor și dileme din dezbaterea constituțională europeană. Evenimentele nu sunt pur și simplu istorice, așa cum ni s-a înfățișat la școală, ci probe ale unei tensiuni sociale, ale unei izolări sau prea bruște deschideri spre cu totul alte instrumentări instituționale, astfel că vin spre noi împachetate în efectele lor juridice, politice, în cauzalitatea cu care vor determina modificări ale scenei puterii. Nu lipsesc nici marile puteri străine, cu precădere Imperiul Otoman, Rusia, Austria și Franța, nici viciile societății, nici turnătorii de profesie. Stilul propriu fiecărui autor, împletit cu atmosfera anilor pe care îi are în vizor, conferă dinamism cărții, în timp ce obligă cititorul să ia notițe, să gândească, să stea pe pagină pentru noi și noi detalii. Iar capitolul introductiv, semnat Manuel Guțan, își dezvăluie numeroasele secrete abia la a doua sau a treia lectură, oricum, după ce închidem, epuizați, ultima copertă. Este o carte care te încarcă nu doar informațional sau emoțional, ci cu siguranța că abia acum începi să întrevezi ce s-a petrecut de fapt în țările române și, de aici, cum e cu putință ceea ce ne deranjează azi în viața noastră politică: remanențele feudale, rețelele de interese ce au blocat cu insistență adoptarea constituționalismului modern, teama de alteritate, de pluralism, fie că a fost unul ideologic, etnic sau instituțional, teama de pierderea privilegiilor, cinismul de a rămâne în preajma puterii dincolo de crimele și trădările înscrise în dreptul tău sau al dinastiei din care provii. Trebuie spus că avem în această carte și un extraordinar manual de filosofia dreptului constituțional, în deplină sincronie cu temele contemporane, suficient de exotic pentru mediul nostru academic. Nu vom intra, aici, în aceste detalii, deși ele ridică extrem de mult valoarea cărții și a fiecărui argument.

Puterea și contestarea ei

Întregul demers se circumscrie observației lui Manuel Guțan că românii au manifestat mereu „o predilecție pentru un profil justițiar, autoritar, al șefului statului”, respectiv remarcii lui Adrian Cioroianu că românii au avut tot timpul interes pentru „un lider cu excese de putere” în defavoarea unuia consensual. Indiferent că a îndeplinit rolul de domn sau rege sau mareșal sau principe, figura legitimată de popor a fost, îndeobște, una cu porniri autoritare. Se pot identifica aici remanențe antice și medievale ale ierarhiei guvernanți/guvernați, ale obedienței fără rest și nevoii de ordine prin forță, nu prin dialog sau compromis. Dimpotrivă, compromisul a fost perceput drept slăbiciune și sancționat deseori prin privarea de putere.

Oana Rizescu ne poartă, cinematografic, prin perioada domniilor fanariote, atunci când familiile, chiar dinastiile boierești se poziționau de partea sau împotriva deținătorului puterii nu în promovarea „binelui de obște”, adesea invocat, ci exclusiv pentru păstrarea și extinderea privilegiilor proprii. Ceea ce se remarcă este „violența reacțiilor contestatare, pervertirea mijloacelor legale” ca simptom al lipsei legitimității actorilor politici. Boieri fără nicio agendă socială, cu vagi legături la Constantinopol, cu un profil moral discutabil se încaieră în susținerea acelui domn care le promite sau le oferă și îl abandonează prin complot, alungare din țară, pâră la Poarta Otomană sau conspirație în căutarea unei alte promisiuni. Poarta îi folosește, habsburgii îi desconsideră și nu recunosc numirile de domni. Pretinsa „opoziție” vine din partea acestor case boierești ce practică un dublu discurs contestatar, antidomnesc si antigrecesc. Ceea ce e specific perioadei e lipsa unui cadru normativ stabil, a unor reguli de relaționare a puterilor din societate, instituții aproape inexistente, iar cultura juridică încă nici nu se întrevede. Ca urmare, puterea domnească e discreționară, subiectivă, intervenționistă și duplicitară. Discursul e dublu, faptele sunt prezentate după cum pot genera efectele dezirabile, totul e personalizat. Între idealurile politice și practica exercitării puterii, greu se poate stabili vreo concordanță. Structurile sociale sunt fluide, atitudinea ierarhiei ecleziastice e versatilă, recursul la „mila lui Dumnezeu” ori la „afurisenii” țin loc de normă juridică, după cum „firmanele turcești”, adică notificările scrise trimise de Poartă, au un rol aproape mitic în acceptarea mazilirii domnilor și înscăunării altora. Oricât ar fi de plăcut Domnului, „fetva muftiului” îndepărtează orice domnitor subminând până și verticalitatea spirituală autohtonă. Iar delațiunea, petițiile și furtul banilor trimiși tribut fac parte din instrumentarul zilnic al „opoziției”. Frecvența cu care sunt înlocuiți domnii și, odată cu ei, boierii puterii a întârziat cu câteva secole adoptarea unei culturi juridice scrise, susceptibile a fixa termeni și condiții.
Manuel Guțan continuă șirul poveștii cu perioada 1834–1866, mai precis cu intervenția Rusiei și Franței în structurarea relațiilor de putere din Principate. Este vorba, aici, despre impunerea Regulamentelor Organice în Moldova și Muntenia în perioada dominației ruse (1828–1834), respectiv a Convenției de la Paris. Acum rețeaua de forțe se complică, fiecare gest major având nevoie atât de susținerea curții de la Sankt Petersburg, cât și a Porții Otomane. Pe plan local, aceasta antrenează organizarea unor „tarafuri boierești” în jurul fiecărui interes politic, agregarea și dizolvarea cărora reașază sferele puterii locale și, deseori, cadrul instituțional. Dacă, aparent, lupta se dă între domnitor și aceste familii boierești, de fapt e una multistratificată. Autorul inserează aici ideea transplantului constituțional, al normelor venite din străinătate, unele cerute cu insistență de boieri, altele condamnate de aceștia; unele aflate în mare circulație europeană, altele impuse de Rusia în vederea promovării propriilor interese, unele modernizatoare, dar opuse micilor sfere de influență locală, altele aducând la viață practici și cutume medievale. Teoria „formelor fără fond” stă aici față în față cu cea a „imperialismului constituțional”, dar ambele dau socoteală de lipsa culturii politice a actorilor politici, de înapoierea societății sub aspectul dezbaterii asupra unei forme de organizare eventual dorite, asupra soluțiilor la îndemână în epocă. „Nu a fost vorba de o încercare a „stării a treia” de a răsturna, pe cale revoluționară, în spiritul dezideratelor Revoluției Franceze de la 1789, ordinea sociopolitică existentă, ci de o revoltă a boierimii românești autohtone împotriva sistemului de numirea domnilor… și a modului în care acești domni au înțeles să guverneze” (159). În centrul agitației stă, totuși, dorința boierilor (a „opoziției”) de a-și păstra și, eventual, spori privilegiile medievale, fapt pentru care cer, caută, susțin domni mai slabi, vulnerabili, manipulabili, în timp ce Poarta, Rusia și, din ce în ce mai mult, Franța caută domni puternici, capabili să instituie și să mențină stabilitatea sistemului politic în curs de formare. Ca urmare, putem spune că tema predilectă a epocii a fost disputa între regimul parlamentar și autoritarismul domnesc, în plan practic, respectiv în plan secund, teoretic, neconcordanța tot mai pronunțată între „monarhia de stări” și constituționalismul liberal european, tot mai bine reprezentat în vest. „Monarhia de stări” reprezenta piramida care susținea un domn prin multiplele niveluri ale păturii boierești, cu sau fără dregătorii, dar aspirând la cât mai multe. Ca urmare, suveranitatea trebuia să fie una monarhică, a celui de la care așteptau totul, sub sancțiunea schimbării din scaun. Constituționalismul liberal făcea deja vorbire despre drepturi și libertăți, despre suveranitatea națională, despre corpul social complet, indiferent de avere sau rang și, tot mai mult, despre separarea/balansul puterilor executivă, legislativă și judecătorească. Era menținută legitimarea de sorginte divină a puterii domnitoare, dar declanșează limitarea haosului puterilor din perioada fanariotă. Regulamentele au avut meritul de a separa „administrația” de puterea judecătorească, în timp aceleași familii își mențineau constant sau prin înlocuiri violente funcțiile și influența. Limitarea puterii domnești venea mai curând din influența puterilor Porții și Rusiei decât printr-o organizare și limitare locală, iar șantajul practicat de familiile boierești nu conduce în niciun caz la controlul reciproc al puterilor sau la modernizarea societății. Dimpotrivă, comploturile menite să încetinească aplicarea Regulamentelor, tendința de a le aplica distorsionat sau chiar de a le revizui au ținut capul de afiș al luptei politice. Să spunem că Regulamentele refuzau deja boierimii statutul de co-legiuitor, competență deținută de domnitor, și așezau puterea domnească pentru prima dată într-un cadru predictibil și clar. Dar, desființând privilegii și canale de influență, au intrat în conflict cu resorturile medievale ale puterii din Principate și au sfârșit prin a produce efecte fragmentare, incoerente și chiar contradictorii. Aici este de aflat originea Partidei naționale în negarea transplanturilor constituționale, fără a avea, însă, o ofertă juridică realistă. Așadar, exercițiul și, respectiv, contestarea puterii nu se înrădăcinează în practici clare de selecție și evaluare, ci în jocurile de interese acum serios subminate de înnoirile doctrinare din epocă. Iar societatea cu drepturi politice în Principate se dovedea complet nepregătită pentru provocările modernizării instituționale și pentru regândirea raporturilor de putere.

(Va urma)

Laura Gheorghiu