Apărută pe harta geopolitică a Europei în 2015, Inițiativa celor Trei Mări a fost primită cu scepticism, cu invidie, cu stereotipii, cu foarte multă răutate și, mai ales, cu imensă suspiciune. Aproape toate părțile aveau ceva de reproșat celorlaltor, aproape toți se temeau de ceilalți sau de unii dintre ceilalți, fără să vadă că lupul era în altă parte. Asemănarea cu proiecte istorice eșuate din varii motive, delăsarea tipic (est-)europeană în a pune de acord politici de anvergură înainte de a fi prea târziu, slaba conectivitate între statele potențial membre și, deasupra tuturor, ambițiile fiecăruia de a fi curtat de statele occidentale, iar nu să dialogheze cu vecinii, toate acestea arătau Inițiativa drept un eșec garantat, înainte de nașterea sa propriu-zisă. Între timp, unul dintre summit-uri s-a desfășurat chiar la București (2018), ocazie cu care presa rămânească a făcut ceva furtună într-un butoi spre a scufunda repede butoiul în marasmul altor teme, cu mult mai puțin importante sau de perspectivă. Chiar actorii politici sau economici români s-au mobilizat extrem de greu în a lua parte la initiațivele grupului, iar propunerea (ambivalentă, pe atunci, a) Germaniei de a deveni parte a grupului aproape că transforma România într-un ajutor de cal troian. Șansa imensă a organizației a venit din hotărârea Poloniei, a Țărilor Baltice și a Croației de a nu face compromisuri pe temele fundamentale și a menține unitatea și agenda grupului în siajul planului inițial.
La ora aceasta, acțiunile violente ale Rusiei în imediata noastră apropiere, precum și combativitatea limitată a armatei naționale în fața unui potențial conflict în est ne obligă să regândim rolul Inițiativei celor Trei Mări, precum și poziția României în cadrul acesteia. Mi se va reproșa imediat că România este membru NATO dar le răspund precocilor atacanți faptul că și trupele NATO au nevoie de infrastructură și de relații de încredere și colaborare între vecinii de pe flancul estic pentru a putea oferi sprijinul deplin și prompt pe care îl așteptăm. Cu șosele greu practicabile de către mașinile de război, cu căi ferate funcționând mai mult în amintiri și în romanele interbelice decât în realitatea secolului XXI, cu aerele noastre francofone ca fiind nici măcar opuse Europei estice, ci mult superioare, putem fi o verigă extrem de slabă în angrenajul acestui flanc. A venit războiul din Ucraina și, în fața statelor Inițiativei, au apărut, mai pregnant ca niciodată, probleme de interconectivitate, de cyber-securitate, de transport, de comunicare și fluiditate a mobilității, întrebări legate de energiile alternative și de capacitatea reală de a colabora, în situații de urgență, cu parteneri de care, deseori, ne-am delimitat.
Se impune, astfel, redeschiderea discuției referitoare la importanța strategică a acestui format de colaborare și, pe cale de consecință, la gradul de conștientizare a clasei politice românești cu privire la obligativitatea de a fi prezenți, în modul cel mai activ, în acest format. De îndată ce găzduiești, pe teritoriul național, militari ai mai multor aliați NATO, dubla gândire și, mai ales, dubla expresie ar trebui să aibă o viață tot mai grea. Suntem parte a Inițiativei încă din 2016 și, dincolo de declarații, avem, încă, politicieni de rang înalt (și jurnaliști cunoscuți) care se pronunță halucinant de putinist după consumarea a opt luni de crime și distrugeri inimaginabile. Am relatat, în timp, despre discuțiile și deciziile precedentelor summit-uri ale Inițiativei celor trei mări, dar interesul, atenția și chiar minima scanare a acestor materiale a scăzut deprimant. Astfel că întâlnirea din acest an de la Riga (Letonia) a trecut aproape fără relatări semnificative în media din țară, spre a nu privi către eventualele dezbateri, inițiative sau mediere publică. În mintea multora — cum spuneam, politicieni sau jurnaliști — Inițiativa este doar o ocazie pentru lideri să se întâlnească și să rostească aceleași discursuri cu aceleași priorități, adică un subiect fără potențial de priză „la public”. De ce nu ar trebui ca acest public să cunoască și să devină conștient de facilitățile și proiectele Inițiativei este o întrebare aproape naivă. Se întâmplă, din păcate, chiar în anul în care geografia fierbe lângă noi, și, la Riga s-a desfășurat primul Forum al Societății Civile din țările Inițiativei celor Trei Mări, în paralel cu întâlnirea președinților și, respectiv, cu Forumul economic. Suntem indignați ori de câte ori se spune despre estul Europei că reprezintă o regiune rămasă în urmă, dar, dincolo de interminabilele cancan-uri ale politicii interne, repetitive atât în formă, cât și în efecte, nu reușim să ieșim din acest cadru și să ne vedem ca indivizi/ca o comunitate în dialogul regional, cel puțin. A nu ieși din curtea casei până la urmă este o formă elementară de retard evolutiv și, evident, de retard politic. Comunicarea, proiectele comune, interconectivitatea nu pot avea loc între vecini care nu știu prea multe unii despre ceilalți, repetând la nesfârșit mantrele istoricilor naționaliști de separare, de delimitare, de negare a Celuilalt. De ce ar trebui să fie soldatul american preocupat și reactiv la problemele din regiune, câtă vreme noi înșine nu cunoaștem evenimentele esențiale? De ce ar trebui să fie politicienii occidentali preocupați „să vină să ne facă bine” dacă noi stăm și mestecăm gumă la telenovele aduse de peste mări și țări? Surpriză, diplomația totuși lucrează (discret, cum îi și stă bine) și va aduce din nou summit-ul celor Trei Mări la București anul viitor (2023).
Așadar, „recapitulare pentru teză”: este aderența noastră la francofonie una mai importantă decât apartenența la Europa Centrală? Sunt ele în conflict? Poate fi colaborarea cu Polonia mai importantă decât cea cu Germania, având în vedere numărul mare de concetățeni trăitori în țara motorului european? Oare câți români opriți și intervievați în stradă ar reuși să enumere corect capitalele țărilor central-est europene? Sunt acestea mai importante pentru catalani sau pentru noi? E adevărat că nu avem o istorie consistentă de cooperare cu vecinii, dar, atâta timp cât nu vom înțelege că geografia a devenit, de mult, mai importantă decât istoria, riscăm să cădem în izolare, în conservatorism sterp și în autoadulare, complet contraproductive într-o lume globalizantă.
„Navigând prin adâncuri”
Sub acest titlu „maritim” s-a desfășurat prima rundă de declarații și comunicate din cadrul summit-ului de la Riga. Nu vom intra în detalii, căci alta e povestea pe care cititorul român trebuie să o învețe mai întâi. „Mândri” de realizările înaintașilor „care au ținut piept hoardelor dușmane”, pierdem din vedere o frontieră extrem de fragilă. Una este istoria și retorica statului național care se formează și se afirmă prin delimitare de ceilalți, cu precădere de vecini, alta trebuie să fie atitudinea și expresia unei societăți care înțelege și dorește să participe la dialog cu alții de calibru comparabil, cu probleme similare și, desigur, cu soluții comune. Nimeni nu este, acum, în situația de a emite pretenții orwelliene de rescriere a istoriei, ci doar de a încuraja depășirea unor etape trecute din existența noastră, Nu a le nega, ci a le integra în noua configurație geopolitică!
Așezate de vânturi sau de istorie între două forțe majore — Germania și Rusia — o serie de state mai mici din regiune au cunoscut regimuri de ocupație, de negare a identității lor, de dispariție de pe hartă sau de deturnare a evoluției firești către una ideologic impusă. Cu un trecut, totuși, de partea ei, Polonia a renăscut drept vocea cea mai puternică în efortul de a forma un liant între toate aceste societăți pentru a încerca (măcar) o apărare comună. Cum mentalul colectiv românesc deja activează termeni precum furca și coasa, nume precum Sobietki, Horthy sau Bandera, efortul de a relua tema pe alte coordonate devine inutil. Cu un stat proaspăt repus pe harta politică, mareșalul Pilsudski a gândit Intermarium pe ruinele fostului Mare Ducat Polono-Lituanian, ca front de descurajare pentru ambii mari vecini. În raport cu oricare dintre aceștia, Intermarium juca rolul de Rimland (arie de frontieră), poate chiar de buffer (spațiu tampon). Fiecare dintre cei doi mari actori a dorit să acapareze spațiul acesta spre a putea traversa spre celălalt, pentru a-l ataca și a-i limita puterile. De fiecare dată, conflictul altora se tranșa prin sacrificarea Intermarium-ului. Se analizează mult faptul că Pilsudski avea în vedere o federație de state naționale, cu accent pe aspectul identitar și pe organizarea federală care ar proteja aceste identități. Regiunea a mai fost numită cordon sanitar, cu scopul clar de a proteja părțile beligerante una de cealaltă; respectiv „pivotul geografic al istoriei” (Mackinder), în sensul că cel ce stăpânea pivotul deținea cheia păcii și războiului în Eurasia, respectiv la nivel global, datorită rolului și ponderii Eurasiei. În ultima vreme, însă, cu precădere după Maidanul ucrainean (2014), vocile „limpezi și raționale” occidentale au respins posibilitatea unei noi violențe asupra „pivotului”, inter-relațiile energetice și financiare fiind aduse mărturie. Ceea ce nu se spunea nici în șoaptă a fost faptul că realizarea și intrarea în exploatare a North Stream I și II tocmai așa ceva reprezenta, cu arme și prezentare contemporană. Scoaterea Poloniei și Ucrainei din circuitul gazului rusesc echivala, practic, cu subordonarea lor față de Germania sau Rusia, dar, mai ales, cumpărarea Germaniei de către Rusia. Iar lecțiile finanțiștilor moderni au fost la fel de ignorate precum cele ale căpeteniilor de oști din trecut, ideea surselor alternative având rol de Cenușăreasă până nu demult, la căderea toamnei peste Europa.
Întâlnirea crucială, derulată la Dubrovnic, în 2015, între președinta de atunci a Croației, Kolinda Grabar Kitarovic, și președintele Poloniei, Andrzej Duda, a pus piatra de temelie a Inițiativei. Inițial numită ABB (Adriatic, Baltic, Black Seas), a devenit 3SI — Three Seas Initiative, adunând, într-un grup aproape omogen, Austria, Croația, Slovenia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România și Bulgaria. Lor li se adaugă Statele Unite, cu rol de principal investitor, Germania și UE, cu rol de observator-partener. Vestea bună este că, de anul acesta, Ucraina se alătură Inițiativei, refăcând harta Intermedium cu dezvoltările evidente ale timpului nostru și creând un spațiu unitar între Marea Baltică și cea Neagră. Rostul principal a fost și a rămas formularea și implementarea tuturor soluțiilor alternative posibile față de energia de proveniență rusă, crearea unei forțe de apărare în cadrul NATO și susținerea acestor deziderate prin realizarea unei infrastructuri performante: transport, educația cetățenilor, cyber-securitatea, conectivitatea informațională, energii verzi și din gaze lichefiate de proveniență occidentală. Iar deasupra tuturor, realizarea, prin dialog, a unei încrederi reciproce între statele membre, cu rolul de a prelua susținerea marilor proiecte de independență față de Rusia și, la nevoie, față de orice putere care ar încerca, prin jocul prețurilor, să transforme iar Rimland-ul în curtea din spatele conacului. Punctele comune ale majorității statelor membre sunt: recentul trecut socialisto-comunist, apartenența la NATO și apoi la UE, tranzițiile neterminate de la centralizare la democrație și economie digitală și, mai ales, nevoia de a-și afirma identitatea într-un „context geopolitic și economic extrem de volatil” (se arată în Declarația finală a liderilor de state).
Dincolo de Via Carpathica (autostrada menită să lege portul lituanian Klaipeda cu Thessaloniki, pentru facilitarea mobilității între statele membre) și de calea ferată Constanța – Gdansk, aceste întâlniri demonstrează dinamismul investițional al regiunii, imaginația în crearea sau reluarea căilor de schimburi comerciale sau de finanțare combinată, venită atât de la statele membre, cât mai ales de la organismele financiare pe care le-au construit; aceste întâlniri aduc laolaltă idei și oameni care au soluții comune sau comparabile la probleme identice, datorate aceleiași moșteniri și acelorași riscuri, iar dezvoltarea de la an la an spre energii verzi, spre digitalizarea funcțională a întregii arii, pe colaborarea sectorială acolo și în maniera în care majoritatea statelor o pot susține desenează tocmai spațiul în care experiența și experimentul nu se contrazic, ci construiesc, deoarece ele vin nu din nevoi birocratice, ci din coabitarea cu violența istoriei și adversitățile puterilor de lângă noi. Cu „viziune și acțiune”, summit-ul 2022 a mai adăugat poduri peste ezitările și slăbiciunile noastre și, mai ales, a afirmat răspicat nevoia de „reziliență strategică” a unei regiuni care, cu suport NATO, își poate consolida independența.
