de Cornel Ungureanu

Niciun scriitor „optzecist” nu a fost mai legat de literatura „de acasă” ca Viorel Marineasa. Paginile lui despre scriitorii Banatului, de la cei de odinioară până la cei de azi, mi se par memorabile. În fiecare capitol pe care îl credeam încheiat, Viorel Marineasa descoperă documente, relaţii, personaje pentru o „nouă istorie a Banatului”. Un eseu, „Despre nişte paori steinerişti”, se opreşte asupra unor personaje uitate: „interzise”. Jurnalistul l-a ascultat pe Petre Stoica şi i-a transcris mărturiile. Pagini memorabile scrie despre Stoica de Haţeg şi Costin Feneşan, despre Aurel Contrea şi despre Petru Hamat. Recitesc eseul „Casa Bocu” şi vreau să subliniez că domnul Profesor Viorel Marineasa ne invită să ne aşezăm în bibliotecă, să învăţăm ce a fost, ce este, ce trebuie să înţelegem prin Cultura Banatului. Ce mai trebuie să aflăm despre personalităţile de seamă ale ţinutului. Şi chiar despre Viorel Marineasa, nu-i aşa?…

Scriitorul s-a născut la 2 septembrie 1944 şi s-a raliat — cu întârziere — optzeciştilor. Mi se pare că „mai bine mai târziu decât niciodată” ţine la el nu de expresivitatea uşor amuzantă a contextelor, ci chiar de destinul său literar. A debutat în poezie târziu şi a obţinut succes ca prozator şi mai târziu. Cei din generaţia ’60 — poeţi/prozatori, nu  departe de vârsta lui — erau celebri deja în liceu şi îşi asumau regalitatea literaturii cu infatuare; lirismul lor oracular părea a ţine de o misie istorică. Viorel Marineasa face parte mai degrabă dintr-un timp al retragerilor, decât al ofensivelor zgomotoase. Nu-l interesează, cu obstinaţie, persoana lui: el este pentru ceilalţi, mici şi necăjiţi. Niciunul n-a ştiut să fie mai apropiat de „tinerii optzecişti timişoreni” ca Viorel Marineasa. Interesul lui este de a studia un spaţiu marginal. Şi îl interesează marginalii, abandonaţii, ne-terminaţii, cei neaşezaţi într-o (altă) formulă de exprimare. Cei lipsiţi de prestanţă, de nobleţea definită prin „arta literară”. Şef de cenaclu, şef de revistă studenţească, n-are orgoliul liderului. Contestarea lui Viorel Marineasa îl leagă de studenţi, de „lumea de jos” care refuză integrarea într-o societate a dialogului fericit cu puterea. De aici pleacă amânările, neaşezarea, pendularea între poezie, proză, eseu, între opţiunea regională şi cea postmodernă. Dar, prin priza pe care Viorel Marineasa o propune „marginii”, creează o puternică relaţie cu Centrul. Antologia pe care o realizează în 1998 ţine de proiectul unei construcţii culturale temeinice: „Proza scurtă a deceniului trecut prezentă în această antologie (a Generaţiei ’80, n.n.) nu are de ce să se ruşineze pentru cedările ei în faţa totalitarismului ideologic comunist, pentru că aceste cedări nu au existat. Ea este o proză normală care reuşeşte să spună destul de mult despre omul şi societatea românească a deceniilor trecute şi despre prozele celui care, scriind, se confruntă cu această lume. E o proză în care reprezentarea se întâlneşte cu anti-reprezentarea, realismul cu oniricul, cotidianul cu o întreagă bibliotecă culturală, parabola cu adevărul spus direct, subconştientul cu raţiunea, analiza psihologică cu povestirea tradiţională şi aşa mai departe. E proza unei lumi de care memoria noastră colectivă începe să se despartă în acelaşi timp cu uşurare şi nostalgie. Toată generaţia ’80 e îngropată aici, în această lume românească sufocantă şi totuşi suportabilă, în aceste pagini de proză ce nu şi-au pierdut niciodată vitalitatea,  tensiunea problematică şi interesul pur artistic. Restul e, fireşte, literatură”.

Lider optzecist, definitoriu prin acest proiect de construcţie postmodernă, Viorel Marinesa rămâne într-un univers „al rupturii”. Debutul îl aşază între prozatorii definitorii ai Banatului. Şi ai Europei Centrale. Povestirea „Unchiul” din Drumul cel mare (volum colectiv în care debutează împreună Aquilina Birăescu, Constantin C. Platon, Mircea Pora, Gheorghe Secheşan) defineşte un fel de a se aşeza în postmodernismul generaţiei optzeci:

„De fapt, ce se ştie în legătură cu Unchiul? Că a fost făcut la şapte luni. Că muma n-ar fi crezut c-o să trăiască prea mult. Că a urmat şcoala primară ungurească de la cinci ani. Îi plăcea mai ales istoria. Tată vitreg. Remarcat de un inspector şcolar, care voia să-l trimită mai departe, a refuzat. A lucrat pentru câţiva creiţăraşi, în grădina unuia”.

Urmează magnificele itinerarii central-europene. Şi sud-est europene:

„Ucenic de brutar. Budapesta. Bucureşti. Dobrogea. Tentativa de a pleca în America. Bulgaria. Grădinărit. Budapesta. Slujbaş la Înalta Curtede Casaţie. Revoluţia lui Kun Béla. Acasă. Element periculos, trebuia să se arate săptămânal la postul de jandarmi. Din nou în vechiul regat. Întemeierea familiei, destrămarea ei, întemeierea alteia. Tâmplar şi cheferist prin diferite aşezări din Banat. Veneraţie constantă faţă de Muma Colecţionar. Şahist, căruţaş. Şi celelalte, până la zi.”

Urmează, cu aceleaşi efect de scurtcircuit prozastic, de rostire eliptică,  reverenţa faţă de prietenii textualişti, pagina de adeziune la postmodernismul optzecist:

„Aşa, totul este lipsit de carne şi saft. Nepotul îşi zice (a câta oară?), păcat că n-a memorat, n-a înregistrat, n-a transcris. Cu ce scop? Greu de spus, dar parcă ar fi meritat. Măcar să vină un om de talent şi să stilizeze; să structureze. Să refacă. Să dea un sens (parabolic; conciliant; educativ).”

Urmează (totuşi!) întoarcerea acasă, în orizontul oferit de „istoria bănăţeană” — de tradiţia literară în care finalurile au semnificaţie:

„Acum nu se mai poate face nimic. S-a pornit ropotul de moarte. Unchiul a fost surprins în uniforma de curte. Întins pe dormeză, cu o scufă nostimă pe cap. Gluga aceea uriaşă, amintind de vechii călăi. El, pierdut sub pături, aproape asimilat. Drumul s-a consumat în jurul casei, în grădină, printre acareturi, acum trebuie să stea nemişcat şi fără teamă. O doctoriţă detaşată a comunicat că nu mai e mult. Nu-i, propriu-zis, o respiraţie. (…) Succesiunea se rupe. Nepotul speră într-o resurecţie, dar, bănuieşti, mai degrabă, capitularea. Să stai întins, la discreţia cumpănirilor subterane. Vecărul CFR pe noptieră, dar şi ceasul de mână (elveţian). Un fir luminos se strecoatră din bucătărie. Nici nu-i nevoie de mai mult. Unchiul şi nepotul.”

Şi iar aşezarea între cele ale scrisului. Ale cititului. Ale cărţii:

„Biroul, rafturile, acoperite cu tifon, dedesubt pot fi cărţi, documente de-ale unchiului, minunatele sale scule de scris; întrezăreşti cuţitaşul cu mâner de marmură, tamponul, tocul, contragreutatea.”

O excepţională înregistrare a  „ropotului de moarte”.

Litera albă (1988), romanul de debut al lui Viorel Marineasa, pleacă de la existenţa unui romancier-ţăran şi de la aventura cultural-spirituală pe care el o realizează. Este un studiu şi o arhivă, un document citabil privind  scrisul şi opţiunile comunităţilor rurale din Banat. O oglindire necăjită a întârziatului optzecist. Nu există niciun fel de orgoliu auctorial. Sau, cum ne spune chiar autorul, într-o notă introductivă:

„Prima parte a cărţii de faţă încearcă o re-scriere a romanului Transformarea (Timişoara… 1931) a prozatorului plugar Ioan Ciucurel (1897–1955) din comuna Şoşdea, fostul judeţ Căraş… Dialogul romanesc din cea de-a doua secţiune urmăreşte să dea o versiune de biografie a unui asemenea ţăran luminat, fie că s-ar numi  Achim Beca, Ioan Ciucurel, Pavel Târbăţiu, Vidu Marineasa (s.n.) ori altfel.”

Istoria scriitorilor/jurnaliştilor-ţărani din Banat capătă în romanul Litera albă o înţelegere şi o arhivă demne de toată stima, Viorel Marineasa realizează instrumente de lucru — şi le face aliat cu alţii, cu autori ai unui   underground timişorean: dar şi împreună cu Gheorghe Crăciun, Lucian Petrescu, Daniel Vighi, dar şi alături de „cei din familie”. Alături de un grup literar face reviste, edituri, cenacluri, pune în valoare serii literare, proiectează  anotologii.

În Postfaţa — foarte sumară — a  Ediţiei Viorel Marineasa în limba germană  încercam să explic de ce „proza marineasă” e greu de tradus. În Banatul în care s-au întâlnit români, germani (şvabi), maghiari, sârbi, limbajul suportă contaminări pe care doar proza lui Viorel Marineasa „le transcrie” cu folos: cu o expresivitate deosebită. Foloseşte „altă limbă”, greu de înţeles de cineva care nu e om al locului. Prozator al Banatului, Viorel Marineasa trebuie înţeles cum se cuvine. Exprimă, cum puţini, Locul.