Viorel Marineasa: fals tratat de banatologie

Scriu proză împotriva voinţei mele, declară Viorel Marineasa într-un interviu. Într-un dialog cu un (mai) tânăr prieten. Dacă e să rămânem lângă alţi (mari) autori, cei rămaşi cu pagini multe în istoria literaturii, vom constata că au fost şi alţii care au spus/scris: „scriu împotriva voinţei mele”. Hermann Broch, de pildă: şi el a spus că scrie proză împotriva lui însuşi, dar a scris câteva romane uriaşe. Între cele mai importante din secolul XX.

Viorel Marineasa ar fi putut debuta în anii şaizeci, în anii şaptezeci, dar s-a raliat — cu întârziere — optzeciştilor. Mi se pare că „mai bine mai târziu decât niciodată” ţine la el nu de expresivitatea uşor amuzantă a contextelor, ci chiar de destinul său literar. A debutat în poezie târziu şi a obţinut succes ca prozator şi mai târziu. Cei din generaţia șaizeci — poeţi/prozatori, nu departe de vârsta lui — erau celebri deja în liceu şi îşi asumau regalitatea literaturii cu infatuare; lirismul lor oracular părea a ţine de o misie istorică. Viorel Marineasa face parte mai degrabă dintr-un timp al retragerilor, decât al ofensivelor zgomotoase. Nu-l interesează, cu obstinaţie, persoana lui: el este pentru ceilalţi, mici şi necăjiţi. Dacă vedetele anilor şaizeci se conexează tradiţiei înalte, se leagă de nume de vârf ale literaturii, Viorel Marineasa intră în proză alături de un autorii „mici”. Interesul lui este de a studia un spaţiu marginal. Şi îl interesează marginalii, abandonaţii, ne-terminaţii, cei neaşezaţi într-o (altă) formulă de exprimare. Cei lipsiţi de prestanţă, de nobleţea definită prin „arta literară”. Scrie pentru bănăţeni, despre bănăţeni, folosind cuvintele lor „de acasă”, din graiul sau din dialectul bănăţean: cuvinte preluate de la şvabii, de la sârbii, de la ungurii alături de care trăiesc. Cuvinte „adaptate”. Dacă Sorin Titel sau Livius Ciocârlie au încercat, prin cărţile lor, să numească o geografie literară definitorie a Banatului, Viorel Marineasa numeşte reliefurile, peisajele, profunzimile acestei geografii întrebuinţând dialectul locului, abandonat, uitat, evitat de prozatorii importanţi din Banat. Întrebuinţând dialectul, o face de multe ori parodic. Rămâne în lumea satului, între „bătrâni”. În prozele în care se ocupă de anii comunismului, e parodic, sarcastic. Dialogurile lui un ezită a urma o linie caragialescă. Urmuziană.

Altfel, e un remarcabil eseist, şi în prozele/eseurile din volumul Despre Banat. În registrul normal aduce în actualitate evenimente de odinioară, personaje „uitate”. E un Banat exotraordinar, într-un „fals tratat de banatologie”. În Despre nişte paori steinerişti se întoarce la Ioan Ciucurel, paore, dar și scriitor, al cărui roman, Transformarea, a vrut să-l rescrie. Şi l-a rescris, într-o carte cu „paori”, cu ţărani bănăţeni care vor să trăiască într-un regim cultural aparte. Dar Urs Altermastt, helvetul, a cărui Europă intermediară vrea să o definească? Fiindcă Altermatt a pornit de la Claudio Magris, Viorel Marineasa stăruie asupra lui Claudio Magris şi ausupra Europei Centrale, aşa cum o defineşte el. Nu-i Banatul cea mai frumoasă, cea mai expreisvă parte a Europei Centrale?

Şef de cenaclu, şef de revistă studenţească, jurnalist dinamic, prozator inepuizabil, n-are orgoliul liderului. Contestarea Viorel Marineasa o leagă de studenţi, de „lumea de jos” care refuză integrarea într-o societate a dialogului fericit cu puterea. De aici pleacă amânările, neaşezarea, dar şi afirmaţia că scrie proză… împotriva voinţei sale.

Ca şi alţii, cei mai mari.