Există nenumărate argumente care întăresc ideea că istoria nu e o știință — sau, cel puțin și în mod cert, nu este o știință de ordinul matematicii, fizicii ș.a.m.d. ● Una dintre direcțiile care alimentează constant în ultimele (deja bune) decenii ideea că istoria e în mai multe feluri și că științificitatea ei este extrem de problematică ține de multitudinea de istorii care vin, așa-zicând, „din lateral”. Care, altfel spus, nu sunt simple istorii alternative, nu sunt proiecții (aproape) gratuite, chiar dacă fastuoase, ale imaginației, ci sunt discursuri care lărgesc, spectaculos, spectrul istoriografic. ● Azi, doar un asemenea exemplu — dar ce exemplu! Și anume: Istoria sticlei de vin. ● Casetă tehnică, mai întâi: lucrare apărută, în premieră, în Franța (fiind vorba despre vin, parcă ar fi fost și păcat să fi fost publicată, în primă ediție, altundeva, nu?). Cu puțini ani în urmă. O avem, de foarte puțin timp, și în românește: la extraordinara editură Baroque Books and Arts (greu de găsit pe piața noastră editorială cărți mai cochete decât aici) într-o colecție „In vino veritas” — cu, deja, mai multe titluri care spun, din unghiuri istorice, filosofice, sociologice și nu numai povestea fabuloasă a, probabil, celei mai vii dintre băuturile alcoolice, vinul. „O ființă vie” — vinul —, cum a numit-o foarte inspirat cineva și, totodată, alcoolul care a inspirat, de departe, cea mai amplă literatură din tot ceea ce înseamnă, ca referință, ideea de lichid. ● Prefațatorul ediției românești a acestei cărți este Valeriu Stoica — și nu e deloc o semnătură accidentală în acest context. Pentru că, pe lângă profilul său public atât de cunoscut — de politician și de reprezentant de mare notorietate al sistemului de justiție autohton —, Stoica e și un rafinat cunoscător și producător de vinuri alese. Valeria Stoica e, așadar, și un foarte elocvent avocat al vinului. ● Autorul cărții este Jean-Robert Pitte și, pentru domeniul acesta, dar și pentru un altul, conex, omul e un meseriaș validat la cel mai înalt nivel. E președintele Academiei Vinului din Franța, președinte al Societății de Geografie, membru al Academiei de Științe Morale și Politice și, atenție, între 2003 și 2008 a fost președintele Universității Paris Sorboba. De mai bine de trei decenii, Pitte face o laborioasă cercetare cu privire la geografia gastronomiei și vinului. Lucrarea de față e, de altfel, parte integrantă a acestui extraordinar proiect de cercetare. ● Foarte de sus și, așa, ca un aperitiv pentru lectură: „Sticla de vin. Peste Marea Mânecii, în formă de ceapă, de pară, apoi cilindrică și cu umeri drepți. În Franța, mai degrabă ovoidă, cu umeri înclinați, atât în Champagne, cât și în Burgundia sau la Bordeaux unde, din secolul al XIX-lea, s-au impus tot formele cilindrice cu umeri drepți. Dar creatorii au mers mai departe cu imaginația: fluierul renan, sticla îmbrăcată în paie din Toscana, bocksbeutel-ul în formă de tărtăcuță din Franconia, sticla clavelin din Jura, butelia mică de Tokaji, cu gâtul alungit, sau constantia din Africa de Sud.”● Mai înainte, dintr-un reflex care ține, pesemne, de managementul locurilor comune, am adus în discuția ideea că era păcat ca această carte să apară, în ediție primă, altundeva decât în Franța. Pentru adevăr, pentru echilibru, pentru că, în fond, acesta este adevărul istoric, e totuși de spus și că: „La începutul secolului al XVII-lea, producțiile europene, prea fragile, nu puteau servi pentru transportul lichidelor la distanțe mari. Atunci Anglia, o țară importatoare, a conceput butelia de sticlă groasă și neagră, lucrată într-un cuptor încălzit cu cărbuni. Tot englezii au descoperit în Portugalia virtuțile plutei, care permite închiderea ermetică, astfel încât să le poți încredința sticlelor și cel mai pretențios vin, să le poți culca, transporta și păstra peste secole. Și nu după mult timp au inventat și șampania, pe care francezii o vor produce abia începând cu perioada Regenței.”●Și Anglia, deci! Nu (numai) Franța! ●Nu în ultimul rând: cartea aceasta, desigur, nu se poate bea. Dar lângă ea, împreună cu ea, merge cu siguranță un vin bun. Și, bineînțeles, apropo de această carte: ea se poate degusta. Ar fi chiar indicat să fie degustată — are, în nevăzut, multe arome și un buchet extraordinar. În ce mă privește: direct spus — am devorat-o!
Cristian PĂTRĂȘCONIU