Într-o declarație politică din 2008, intrată în folclorul urban, Orbán Viktor anunța că reușise acapararea puterii politice, apoi că era pe cale să desăvârșească acapararea puterii economice și ținta sa devenise „puterea culturală”. Cum expresia e ușor ciudată, la ora aceea nimeni nu l-a luat foarte în serios. Cu atât mai puțini au fost cei ce se gândeau atunci cum să-l oprească din punerea în act a „revoluției culturale” marca Orbán Viktor. Temeinic și tenace, omul și-a îndeplinit agenda trimițându-ne pe toți la seminar să căutăm termeni propice realităților care ni se întâmplau, să înțelegem motivele, argumentarea și, cu puțin noroc, să vedem ce e de făcut. Norocul însă nu vine de partea celor ce se lasă păcăliți, cu atât mai puțin de partea celor se își vând idealurile pentru cioara promisă din portofel.

La ora aceasta nu doar Budapesta, ci mai multe orașe din Ungaria răsună de plângerile și sloganurile protestatarilor într-o disperată mișcare de a bloca alunecarea socio-economică în gol. Alintați cu promisiunea celui mai ieftin gaz din Europa, cu stabilitatea economică în vecinătatea unei Uniuni Europene ce se pregătește de criză, cu promisiunea moralității creștine și a visului națiunii mari, unite și prospere, bugetarii și IMM-urile din țara vecină descoperă inflația galopantă care le diminuează economiile, planurile casnice sau profesionale, viața zilnică. Miturile și lozincile patriotice pălesc atunci când cresc taxele, iar copiii nu mai au profesori în școli, când prețurile joacă tontoroiul pe portofelul fiecăruia, iar guvernul ridică din umeri. De fapt, Orbán Viktor a câștigat alegerile generale din aprilie cu promisiuni deșarte, frumos împachetate politic. Creșterea (graduală) a salariilor și stabilitatea economică sună minunat, dar nu pot sta la aceeași masă pentru că nu au bază economică autentică. Salariile erau plasate „în sarcina” fondurilor europene care, deocamdată, sunt blocate și ar fi trebuit să devină, prin aceasta, un motiv de revoltă a populației împotriva Bruxelles-ului — și nu s-a întâmplat. Stabilitatea economică se „baza” pe promisiunile Kremlinului care, acum, are probleme mai serioase și nu știm dacă o fi crezut vreodată în ceea ce-i strecura în urechi ministrului maghiar de Externe. Cu o economie puternic naționalizată — exceptând „componenta germană” —, economie departe de capacitatea afișată în campania electorală, cu cheltuieli cu propaganda și rețeaua de politicieni corupți de la „poalele” Fidesz, creșterea salarială era și rămâne o glumă proastă. Necazul e că, de ani de zile, profesorii — cu precădere cei din mediul pre-universitar — sunt plătiți mai slab decât personalul de întreținere din școli și, conform datelor OECD, mai slab decât colegii lor din toate țările organizației: echivalentul a 450–470 euro pe lună. Această situație, mai gravă decât orice propagandă politică, a dus la un exod masiv din sistemul educațional, ajungându-se ca discipline fundamentale să nu poată fi predate din lipsă de profesori. Iar acumularea anuală de goluri în pregătirea copiilor i-a scos pe părinți în stradă, alături de profesori, studenți, mici întreprinzători. Necazul partidelor de opoziție este că, pe de-o parte, oamenii cu adevărat necăjiți refuză acum să asculte alte variante de discursuri politice, iar, pe de altă parte, partidele, chiar de opoziție, sunt lipsite de legitimitatea de a coagula o mișcare de protest. Recent, chiar primarul Budapestei, Gergely Karácsony, a încercat să ia cuvântul la un miting și să vorbească în numele „a 3.020 de primari”, în sensul că aceștia ar cere trecerea școlilor, înapoi, în subordinea administrației locale. Chiar și bunele intenții pălesc în fața furiei nedisimulate a oamenilor lipsiți de soluții imediate, iar balansul între apartenența la un partid — fie el și de opoziție — și, respectiv, statutul de persoană cu angajament civic nu mai cumpără credulitatea nimănui. A fost huiduit, iar din cauza tentativei lui numeroși profesori sau studenți au renunțat să mai urce pe aceeași scenă.

Revoluția culturală

            Unii poate își mai amintesc bucuria cu care, în 1965, comunitatea internațională afla de „revoluția culturală” care începea în China comunistă. Se afirma, atunci, la nivel programatic, intenția de a înlătura total morala și obiceiurile lumii vechi (burgheze), împărțirea în bogați și săraci, demascarea forțelor ostile democrației proletare. Ce a urmat, se cunoaște. Mutatis mutandis, Orbán Viktor decide, odată cu revenirea la putere, în 2010, să schimbe total sistemul instituțional maghiar spre a-si asigura perpetuarea la putere și pârghiile de guvernare în modalitățile pe care singur urma să le hotărască. Nu intrăm aici în detaliile de natură economică sau financiar bancară spre a putea reaminti „bătăliile” din sfera culturală propriu-zisă. În primul rând a purces la realizarea unei noi constituții, crede lumea. Practic, este un text denumit „legea fundamentală”, indicând, adică, pentru toți cunoscătorii, faptul că pe masă este doar o variantă, o formulă tranzitorie și, inevitabil, incompletă. Diferența este de notorietate în filosofia constituțională central-europeană, de la Hans Kelsen încoace, adică de vreun secol. Ce îi lipsea? Memoria colectivă a unor evenimente și proiecte istorice greu de explicat oricui — de pildă, Uniunii Europene —, dar știute de fiecare maghiar și plasate la temelia întregii construcții statale. În speță, vorbim despre consecințele Trianon-ului, despre auto-percepția identității națiunii maghiare în context regional și internațional, despre rolul preponderent al dreptei politice, despre datoriile morale ale Europei față de societatea maghiară. Includerea acestor elemente în preambulul constituțional ar fi creat probleme politice. Dar existența lor nu poate fi negată și hrănește deciziile politice.

Pe cale de consecință, o bătălie răsunătoare a fost aceea împotriva cotelor de migranți, continuată cu ideea deschiderii țării către căutătorii de azil și dublată, de câțiva ani, de tema drepturilor pentru LGBTQ. Avem, aici, poziția Celuilalt, a celui ce nu îndeplinește (cultural) condițiile de a deveni maghiar sau cel puțin de a locui în Ungaria. Problema juridică a drepturilor și azilului este transpusă cultural, apoi tradusă în termeni creștini și implementată ca scut de apărare culturală.

În scurt timp a explodat problema Universității Central-Europene și a „inamicului public” George Soros. Dincolo de perdelele de fum, regăsim aceeași temă a Celuilalt, cu alte opinii, cu altă abordare, Celălalt care nu dobândește drept de cetate. Gândirea critică, pluralismul, tema drepturilor omului sunt puse la zidul „culturii naționale” și, cum era de așteptat, demontate cu avânt patriotic. Ceea ce o întreagă lume cu pretenții intelectuale credea că este bătălia lui Orbán cu George Soros s-a dovedit a fi un crater mult mai mare. Au intrat, de-a valma, firme multinaționale, finanțarea partidelor și ONG-urilor, băncile, dar și Academia Maghiară de Stiințe, programa școlară în instituțiile preuniversitare, publice sau gestionate de biserici, universitățile, centrele de cercetare, presa și orice instituție care stătea în calea transformării Fidesz. „Căci Fidesz, ca partid, nu mai există, el a fost înlocuit de partidul-stat… Instituțiile publice sunt terenuri de bătălie pe care Orbán se luptă să le ocupe”, afirma, recent, profesorul Bozoki András, într-un editorial pentru Nepszava.

În speță, programele de învățământ pentru literatura maghiară, respectiv istoria națională au fost rescrise într-o manieră care nouă ne-ar aminti de celebrul festival Cântarea României; obligațiile cercetătorilor Academiei Maghiare de Știință sunt validate de o comisie numită politic, precum este și cazul conducerii Facultății de Teatru și Film. S-au înmulțit monumentele istorice din țară, iar evenimentele trecutului, împreună cu personalitățile lor, au fost trecute în două categorii, unele demne de a fi omagiate, altele — ascunse în praful istoriei, prin lege. Prin modificarea recentă a legislației muncii, s-a înmulțit incalificabil de mult numărul orelor suplimentare ce pot fi cerute de la angajați, cu posibilitatea plății acestora întinsă pe o perioadă de trei ani. Bursele pentru cercetare sau bursele pentru artiști/scriitori sunt discret controlate politic, urmând a fi prelungite sau tăiate în funcție de atitudinea „civică” obedientă sau recalcitrantă a destinatarului. La fel, Stipendium Hungaricum se acordă acelor studenți maghiari care urmează a studia în străinătate, dacă sunt considerați apți a argumenta credibil în favoarea iliberalismului. Colegiul Matei Corvin primește finanțare spre a invita profesori sau specialiști putiniști, pentru a publica reviste și cărți favorabile regimului Orbán, iar „vechi și noi soldați de partid conduc cele mai importante muzee” (Bozoki A.) Desigur, nu competența i-a condus spre acele funcții și nici anvergura culturală nu stă la baza agendei lor de management.

Odată cu începerea anului școlar, profesorii au simțit că sporul salarial promis în campania electorală nu va veni, în timp ce inflația a trecut e la 10% în vacanță, dincolo de 20% înaintea aniversării Revoluției Maghiare din 1956. Ca urmare, luna octombrie a cunoscut mai multe rânduri de manifestații. Consecința celei din 5 octombrie a fost demiterea unor profesori din învățământul preuniversitar si amenințarea celorlalți. Au urmat demonstrațiile din 14 octombrie, din fața Ministerului de Interne (!!!), minister care, de ceva vreme, gestionează și educația; și, apoi, imensa revoltă din 23 octombrie, zi mai mult decât simbolică. Circulația din capitală a fost blocată, căci coloana de manifestanți s-a întins pe două poduri importante și pe arterele de legătură, cuprinzând mai mult de 80 000 de participanți. Totul a început, firesc, în fața aceleiași Universități Tehnice si de Stiințe Economice, cu rememorarea evenimentelor din 1956 și a luptei pentru libertate. Pe de-o parte, s-a afirmat hotărârea tuturor partidelor de a crea un front comun împotriva regimului Orbán, incluzând social-democrații, verzii, Momentum și Jobbik, lor alăturându-li-se organizații sindicale. Pe de altă parte, există riscul ca cei 30 de arginți să lucreze din nou. Se pare că tăierea finanțării externe a partidelor le ține prizoniere fondurilor care vin pentru grupurile parlamentare, fonduri controlate și cenzurate de Fidesz. Din acest motiv se și consideră că partidele de opoziție nu reușesc să creeze o opoziție viabilă, fiind, cumva, finanțate de instituția pe care ar urma să o conteste. Avem aici o situație similară celei descrise de András Sajó  în cartea sa, Guvernând prin corupție, unde vorbește despre prestația judecătorilor în efortul de legitimare și susținere a regimului. Sajó demonstrează că acolo unde obiectul litigiului este lipsit de componentă politică, profesionalismul este la el acasă, dar de îndată ce politicul are un cât de mic amendament, interpretarea normei juridice aruncă totul în derizoriu, doar de dragul complicității. Bonus pentru activitatea lor, judecătorii tocmai au primit vestea că magistrații instanțelor specializate în drept administrativ vor fi aleși și numiți de Ministrul de Justiție.

Pe de altă parte, există temerea că regimul Orbán va încerca și reuși „să cumpere” un număr de profesori, spărgând astfel și unitatea sindicală. S-au auzit comparații — în termeni peiorativi — cu Maidan-ul de la Kiev și cu fuga lui Ianukovici după intervenția violentă împotriva manifestanților. Ceea ce a fost deja subliniat de presă este că și la Budapesta s-au folosit gaze lacrimogene și tunuri cu apă, iar Orbán Viktor și-a susținut discursul tradițional de 23 octombrie la 200 km de oraș, în micul orășel Zalaegerszeg, tocmai spre a nu fi confruntat cu manifestanții. Desigur, cei 80.000 din Budapesta erau „mințiți de Bruxelles”, dar Ungaria va rămâne unită și neclintită în fața crizelor economice din această iarnă. Cu costuri neverosimil de mari pentru consumatorii casnici la un gaz „cumpărat ieftin”, cu legi anti-muncitori în societatea „workfare”, adoptate la comanda firmelor germane care au nevoie de mână de lucru, cu fondurile europene suspendate și un premier tot mai izolat în poveștile lui. Ne amintim de Gyurcsány Ferenc, care, în 2006, recunoștea că a mințit spre a câștiga alegerile. Și Orbán a făcut la fel, cel puțin în 2022, căci, se pare, democrația nu are tradiții solide în Ungaria (convingere populară), în schimb revoluția culturală creează politicianul nou, „într-un mare avânt patriotic”. Greu de creat o breșă în tot acest angrenaj, dar poate nu imposibil. Rămâne de văzut.