Dacă șugubățul nea Iancu se întreba plin de umor dar și cu întemeiată curiozitate cu un secol și jumătate în urmă „Domle, dar ce caută neamțu în Bulgaria” putem și noi acum să-i urmăm exemplul și să ne întrebăm cu datele pe care le avem la îndemână „ce caută un bănățean get-beget de la munte în Afganistan?”.
Întrebarea nu este simplă și nici măcar nu este o glumă. Iar răspunsul este și mai complex.
Toți cei ce ascultă postul Radio Reșița cunosc vocea inconfundabilă a jurnalistului cu pix și microfon Mario Balint. Prăbușirea în câteva zile a unei construcții statale în munții afgani ce a durat cu eforturi mari și cu pierderi umane importante timp de două decenii ne-a pus în situația de a afla răspunsuri la ce se întâmplă în Asia. Cine poate fi mai potrivit să ne ridice un colț de pe misterele Orientului decât publicistul Mario Balint, corespondent de război al RRA? Timp de douăzeci de ani a făcut naveta între Reșița și Kandahar sau Kabul de nenumărate ori. Nu mai ține minte numărul misiunilor. Câteva zeci. A urcat în uriașele Hercules-uri militare cu dezinvoltura cu care unii folosesc un tren de navetiști. A scris reportaje, interviuri, cărți.
A realizat documentare despre țara îndepărtată și sfâșiată de războaie unde pacea este un miracol și războiul o constantă. A vorbit cu oameni simpli sau luptători, cu militari de rang înalt sau cu șeici. cu diplomați și politicieni dar și cu militari ce doreau să-și facă datoria și să se întoarcă sănătoși. Lui Mario i se poate pune cu siguranță supranumele de „reporter frenetic”, inventat cu mult timp în urmă pentru altcineva, dar pe care-l merită și el. Cunoaște zonele fierbinți din Irak și din Afganistan ca pe dealurile natale din jurul Reșiței. Am început un dialog despre ce se întâmplă în mijlocul Asiei.
– Recent, cu o săptămână în urmă, s-au întâmplat niște evenimente care au bulversat politica asiatică și chiar mondială… În Afganistan s-a întors vechiul regim de sorginte teocratică. Dar cine să fie cel mai îndreptățit în zona noastră a Banatului să ofere câteva explicații, decât cine cunoaște acea parte de lume. Colegul nostru de breaslă, Mario Balint, ar putea să povestească câte ceva din acea zonă.
– Mulțumesc că ați venit pe la mine. Data de 15 august nu reprezintă doar Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului pentru noi (mulți a-și spune) bănățeni. Reprezintă mult mai mult din acest an pentru că, iată, 15 august înseamnă căderea capitalei Kabul, fuga președintelui Ghani din țară și revenirea la putere după douăzeci de ani a regimului taliban, instauraea, practic, a Emiratului Islamic Afganistan așa cum a fost el cunoscut în ultima perioadă înainte de anul 2001. Spun pentru foarte mulți dintre noi, pentru că Scorpionii galbeni, batalionul Brigăzii 18, de la Timișoara, a fost prezent în Afganistan. A fost prezent chiar în provincia Zabul, acolo unde a controlat (să spunem așa), a asigurat securitatea într-o provincie mai mare decât Dobrogea noastră. A fost o perioadă de maximă participare a Armatei Române în teatrul de operații Afganistan, atunci când aveam două batalione și un pic dizlocate în sudul Afganistanului, mai precis în provinciile Kandahar și Zabul.
Practic (noi, românii) reușeam să controlăm partea de sud-est a Afganistanului pe frontiera cu Balucistanul și pe frontiera directă cu Pakistanul, cu provinciile tribale tăind, într-un fel, comunicațiile și rutele de provizionare talibane spre partea de nord, spre lanțul muntos Hindukush și spre Kabul. Practic, controlam autostrada A1. Este autostrada circulară care formează un cerc. Este singura stradă, practic impropriu numită autostradă. Foarte mulți bănățeni, așadar au fost acolo. Începând cu comandantul de astăzi al Brigăzii, generalul de acum Dan Ionescu, care nu e bănățean dar dacă bei apă din Banat, te faci bănățean, vrei nu vrei. Și cu alți colegi cu care am împărțit o bucată de pâine la un moment dat în Zabul. Foarte multă lume se miră de un fapt. (Păi am intrat într-o epocă a mirării). De faptul că talibanii s-au întors la putere în Afganistan după douăzeci de ani.
Ei bine… nu știu dacă este sinceră această mirare sau este doar de fațadă. Ne prefacem că ne mirăm, ne prefacem că nu știm, ne prefacem că „vai am fost luați prin surprindere” de fiecare dată. Așa cum suntem luați prin surprindere noi românii când vine iarna. Dar… era previzibilă această întoarcere a regimului taliban din mai multe motive. Am să punctez foarte pe scurt câteva. În 2001, forțele speciale americane au desantat în Afganistan pentru a pedepsi regimul taliban pentru faptul că a găzduit Al-Qaida și pe Osama Bin Laden (așa cum spunea președintele George Bush Jr. la momentul respectiv). Ia pedepsit în așa fel încât talibanii și-au luat frumos jucăriile și au plecat, nesperat, de nimeni, de repede.
– Deci nu a fost o înfrângere a lor și doar o dizlocare voluntară peste frontieră?
– S-au mutat peste frontieră într-un „No man’s land” care este o regiune paștună în Pakistan care nu este controlată nici de guvernul de la Islamabad, nu este controlată de absolut nimeni. Chiar este o zonă a nimănui. este o rămășită, un accident al liniei Durand care a împărțit practic Afganistanul de Pakistan și a creat frontierele în secolul al XIX-lea, împărțind populația paștună în două. Practic zece milioane de oameni de etnie paștună locuiesc Afganistan și zece milioane în Pakistan în acea fâșie. Nu s-a ținut cont atunci de componența etnică a regiunilor și iată, după o sută de ani acest lucru se răzbună.
Au plecat talibanii foarte repede. Sigur, că da, americanii au fost ajutați și de niște valize cu bani cash pe care le-au dat șefilor de trib în așa fel încât aceștia să-i lase din brațe pe talibani. Unii au trecut frontiera și au trecut în Pakistan ceilalți s-au întors la muncile câmpului, pentru că erau locuitori de prin parte locului. Oameni simpli de la țară, cum le pălace unora să spună. Ne-am mirat atunci și noi cât de repede a căzut regimul taliban în 2001, după atacul forțelor speciale americane. Și apoi, această forță de ocupație a început să fie consolidată. Au intrat în țară brigada 82 aeropurtată, celebră din timpul războiului din Vietnam, Airborne Division și 101 aeropurtat, două brigăzi de renume în armata terestră a Statelor Unite. Și împreună cu bridaga 82 aeropurtată, sau în cadrul acesteia, batalionul 32 „Mircea” cunoscută acum sub acronimul de „Scorpionii Roșii”. Batalionul condus la vremea respectivă de maiorul Nicolae Ionel Ciucă. Actualul ministru al Apărării din țara noastră.
– Dar și politician de o vreme…
– Da. politician de un timp dar aș prefera să nu vorbesc despre politicianul Ciucă și să îl respect doar pentru cariera militară. Am fost prezenți încă de la început. Această prezență românească în cadrul Diviziei 82 aeropurtată a Statelor Unite ne-a deschis practic ușa către alianța nord-atlantică. Deci ușa NATO a fost deschisă atunci în momentul în care solicitarea fiind făcută din partea forțelor americane. Acea solicitare a ajuns pe masa regretsatului general Mihail Popescu, șeful Marelui Stat Major General al Armatei Române. S-a dus la ministrul Apărării de atunci, Ioan Mircea Pascu care l-a întrebat , putem face lucrul ăsta?”. Popescu, care a fost cel mai tânăr șef de stat major din NATO la un moment dat a spus
„Da! cu siguranță!” Genialitatea lui Ion Iliescu a constat în faptul că a semnat acel ordin de deplasare a trupelor române în Afganistan. Deci noi suntem parte a istorie din ultimii 20 de ani din acest Afganistan atât de frământat de secole. Dar spuneam că am trei exemple de ce anume nu ne-am mirat că talibanii s-au întors. Primul a fost faptul ăsta că au căzut foarte repede. Ei nu au fost înfrânți, ci s-au retras în marea masă a populației afgane. Sunt 38 de milioane de locuitori din peste 60 la sută foarte tineri. Dar asta este altă discuție.
La un moment dat în 2002 când am închiriat un șofer pe nume Farid, l-am pomenit de câteva ori în articolele mele. Și l-am pomenit chiar și în albumul apărut la editura Mirton „Kandahar” și lansat tot în 2002 la Universitatea Augusta. Tibiscus. Acest Farid nu avea decât 21 de ani dar îmi spunea foarte înțelept câte ceva.
Mă întreba în mașină, când mergeam prin oraș, prin Kandahar „Voi cât veți putea sta aici?” „Au venit englezii, au stat apoi au plecat. Noi am rămas. Au venit rușii. Au stat zece ani și au plecat. Voi cât o să stați? 15 ani, 20 ? O să plecați și voi. Noi tot aici vom rămâne.” Deci era un mod de a spune că pentru afgani timpul curge altfel. Și iată talibanii rostesc acum o frază, după douăzeci de ani în aceste conferințe de presă cu un nivel de PR extrem de ridicat, cum nu s-a mai întâlnit încă până în acest moment. Acesta este șocul, dacă vreți să-l numim așa. Avem un șoc vis a vis de nivel de profesionalism al PR-ului pe care talibanii îl au.
– Se pare că în aceste două decenii ei s-au cizelat și specializat?
– Evident că da! Nu au stat degeaba. Şi nu au rămas doar la nivelul de luptători din cotețul de găini ieșit cu Kalașnikovul și atacând convoaiele forțelor de „ocupație”. Iar acum acest PR le spune americanilor „Voi aveți ceasurile! Noi avem timpul! Acest lucru a fost permanent de parte noastră!” „Timpul a lucrat de partea noastră!” Celălalt moment important care mi-a dat oarecum de gândit s-a petrecut la marcarea a zece ani de prezență românească în Afganistan. Practic în 2012, când însoțeam o delegație a ministrului Dobrițoiu în Zabul și mă întâlneam pentru prima dată în Afganistan cu vânătorii de munte români. Cu un batalion românesc de vânători de munte care acționa în FOB-urile din Afganistan. Era perioda sezonului rece la o altitudine de vreo 3.000 de metri, deci cam friguț bine! Noi nu prea știm cum e să fie frig la altitudinile alea.
Îmi spuneau băieții români: „Domnle, îi vedeam că ne monitorizează. Și erau agățați pe stânci asemenea caprelor negre. Noi eram cu bocanci de munte solizi, cu ciorapi de lână specifici, cu pufoaica și arma. Ei erau în piciarele goale și săreau din piatră în piatră și ne monitorizau!” Asta spune ceva despre determinarea pe care au avut-o timp de douăzeci de ani. (zece ani atunci la momentul respectiv). Îți dai seama? Luptau nu foarte diferit de 2001. Cu picioarele goale, pe stânci împotriva „invadatorului”, practic. Adică noi eram forțele NATO, și forțele americane. Eram o forță de invazie în Afganistan. Lucru intolerabil pentru o parte din afgani. Deci aceste două elemente spun ceva important din punctul meu de vedere despre această revenire și filosofie de luptă a talibanilor. Timpul a fost întotfeauna de parte lor. Și determinarea a fost exraordinar de mare pentru ca la un moemnt dat să aibe loc această revenire la putere a Emiratului Islamic. Să nu ne închipuim că doar aceste lucruri au contribui la succesul, șocant, al talibanilor. În opt zile au cucerit toate capitalele de district, inclusiv capitala Kabul. Președintele Ghani a fugit după bunul obicei al liderilor asiatici (și nu numai) cu niște valize…
– Dar el acum, de departe, motivează că fuga lui ar fi avut o componentă umanitară ca să nu se întâmple ciocniri și mai grave…
– Da. Ca să nu fie o baie de sânge… Există și această presupunere. Singura baie de sânge, dacă e să ne amintim de invazia sovietică în Afganistan ar fi execuția lui dacă ar fi fost capturat de talibani. Au avut o victorie foarte rapidă. Spunem că în opt zile au cucerit toate capitalele de district și au revenit la putere, au pus mâna pe o cantitate impresionantă de armament și muniție lăsată de forțele americane în baze în retragerea asta precipitată pe care armata americană a executat-o. Dar au umplut un vid de putere foarte repede și surprinzător, pentru momentul acela și acesta la care discutăm acum. Nu a existat o baie de sânge așa cum cum se prefigura. Nu înseamnă că această baie de sânge nu va avea loc.
– Poate doar s-a amânat un timp…
– S-a amânat, exact. Avem doar o amânare. Aici discuția ar putea merge pe mai multe laturi. Prima ar fi dacă participarea militară a meritat sau nu a meritat? Aceasta este discuția. Douăzeci de ani de participare militară, inclusiv românească în Afganistan. Eu sunt unul dintre cei care spun că da. A meritat această participare militară pentru că Afganistanul a avut de câștigat nu doar ca stat, ca țară. Pentyru că este mult să spui Afganistanului o țară. Țara lui Afgan practic nu există. Este un commonwealth de unități. Din cauza reliefului…
– Pentru că ai adus vorba de o chestiune care nu ar trebui să ne scape trebuie spus că aceste triburi pashtune grupate în jurul formațiunilor talibane nu sunt singurii locuitori. Să nu uităm că în nord sunt uzbeci, kirchizi, turkmeni și multe alte etnii carfe nici măcar nu îi simpatizează. A mai existat și o armată organizată legală a țării. Cum se face că nici armata nu a intervenit, nici celelalte triburi ce nu văd bine pe pashtunii talibani? Cam repede au cedat cu toții.
– Spuneam că eu sunt din grupul restrâns al celor care spun că participarea militară a meritat. Şi efortul acesta militar de 20 de ani. Am scris pe parcursul acestui interval. Am spus-o în ultimele luni și o spun și acum. Nu cred că a fost o idee bună nici din punctul de vedere umanitar această retragere totală a trupelor din Afganistan și lăsarea Afganistanului doar pe mâna armatei afgane, (Armata Națională Afgană /ANA).
În episoadele următoare vom cuntinua dialogul despre evenimentele din Kabul și țara afganilor, mai cu seamă că evenimentele de acolo se precipită și se schimbă din oră în oră.