În lumea civilizată din epoca post-iluminism se spune că viața privată este separată de spațiul public, că cele două sunt complementare, dar, prin esența lor, definesc aspecte diferite ale vieții omului. Societatea europeană (și, posibil, nu doar aceasta) s-a străduit să stabilească într-un mod cât mai clar linia de demarcație și a adus în sprijin dreptul roman să păzească trecerea dinspre public spre privat. Dar dacă totalitarismul secolului trecut a invadat până și corpul uman cu nevoia obsesivă de control și coordonare, vedem cum societatea eliberată nu reușește să-și găsească echilibrul decât (?) contra-invadând spațiul public cu detaliile vieții private. Locul unei regăsiri de sine, cu decența și respectul cuvenite, este călcat în picioare de marșurile celor ce caută cu orice preț soluționarea problemelor extrem personale cu instrumentele și audiența sferei publice. Nu luăm în discuție gravitatea temelor vizate, ci modalitatea în care sunt utilizate spre a îndrepta atenția și finanțele publice către aspecte pe care aceeași lume civilizată ar fi putut să le soluționeze de multă vreme, cu mecanisme pe care le are la îndemână, dar nu le consideră suficient de spectaculoase. Mai mult, criza imaginației politice în a formula remedii problemelor reale generează false întrebări spre a mobiliza și învrăjbi, acutizând deficiențele sociale și atomizarea indivizilor. Între marile „descoperiri” ale epocii noastre, juridicizarea vieții publice, respectiv expunerea cvasi-totală (public-area) a ceea ce este eminamente privat a dăruit politicienilor jucării de un farmec greu de intuit. Ei preiau anxietățile și nevrozele oamenilor spre a le transforma în arme politice, de o parte sau de alta a unor principii răstălmăcite sau citite cu jumătate de măsură, adică numai cu atât cât le este lor de folos. În speță, eternele întrebări legate de avorturi, „drepturile” foetus-ului, respectiv revendicările LGBTQ+ nu-și află soluțiile sociale, nici pe cele educaționale, care ar confirma pretențiile de societate post-modernă, ci sunt absorbite într-o falsă agendă politică, mai precis politicianistă, care antrenează biserici, religii și ONG-uri, partide și mediul academic, galerii de fotbal și mișcări extemiste într-un haos conceptual și faptic numai bun să ascundă instențiile și interesele protagoniștilor. Ca în orice fabulă care se respectă, cei ce pierd sunt tocmai cei care au o reală nevoie de înțelegere și suport: femeile și minoritățile sexuale. Dar, pentru că noblesse oblige, totul trebuie drapat în legi, convenții și tratate, spre optimă recitare și segregare socială! Iar în societățile Europei de Est, care au fost ținute în izolare informațională timp de decenii, dacă nu, sub numeroase aspecte, secole, stereotipurile și tradițiile induse în timp de elitele locale oferă acestei farse găzduire perfectă!

Eva și Fiul risipitor

Istoria începe cu Eva, desigur, pentru că cineva trebuie să joace rolul țapului ispășitor. Eva a provocat lumea prin prezența ei, prin nurii și capacitatea ei de procreare, Eva incită și corupe. Faptul că „victimele ei” ar trebui să aibă o reacție, o opțiune și puterea de a le exprima este trecut sub tăcere pentru că este nevoie de învingători care să scrie istoria după cum le este mai favorabil. De la ei citire, omenirea are a răspunde la următoarele întrebări: ce este familia și cum (nu) funcționează ea; ce este diversitatea și cum să o stăvilim pentru a ne menține statutul și aura de învingători; ce este nașterea și cine este mai egal decât ceilalți, reținând în seama sa toate drepturile eliberate de sarcini și răspunderi? Preoții tuturor religiilor vor răspunde că există texte fundamentale în care o voce divină a răspuns deja imperativ, iar lumea ar trebui să ia la cunoștință și să respecte. Ceea ce nu se întâmplă. Și de aici se divide societatea: unii interpretează la nesfârșit ideea de libertate, alții — pe cea de ascultare. Suntem exact în punctul de plecare al fiului risipitor, cu fratele său privind acuzator și temător. Venim cu precizarea că, dacă vreunul din ei ar fi avut Dreptate (cu majusculă), nu mai exista parabola, ci doar un dicton, o lege, o singură cărare. Așa, avem obligația de a decide (asta spun toți) și de a asuma consecințele opțiunii noastre (asta nu doar că nu se spune, rareori se aplică!). Cei ce se consideră de partea fiului risipitor declară că extinderea domeniului drepturilor omului către noi și noi categorii este consecința firească a avansului în civilizație și un semn de respect față de diversitatea tipologică a ființelor umane. Nu mai stau să cerceteze traumele sau dereglările organismului, nici responsabilitatea de a asigura soluții compensatorii celor învinși de modernizare. Este mai atractiv ca toți să fie considerați subiecți egal îndreptățiți la a avea drepturi egale speciale, după cum ar fi spus George Orwell. Suntem atât de egali între noi încât regula e excepția de la egalitatea în drepturi. În loc să respectăm egalitatea, generăm atât de multe căi alternative, încât intrăm în contradicție cu noi înșine. Femeile sunt egale cu bărbații, astfel încât ele trebuie blamate pentru ceea ce fac, în timp ce partenerii lor rămân inocenți privitori ca la teatru. LGBT-iștii sunt, la rândul lor, atât de egali, încât au nevoie de legi speciale. Familia este ceva atât de natural, încât reclamă formularea de norme speciale. Contradicția în termeni e atât de flagrantă, și totuși Fiul și Fratele se răfuiesc în loc să vadă soluția pentru care au fost trimiși în lume.

De la Istanbul la Geneva

De regulă, normele juridice apar acolo unde în mod natural unele aspecte ale vieții sociale nu produc efecte, cu toate că necesitatea lor este de notorietate. În acest sens, legile și Convențiile internaționale care „protejează” egalitatea între femei și bărbați apar precum ciupercile tocmai pentru că, în realitate, egalitatea e postulată spre a acoperi evidența contrarie. În 2011, sub egida Consiliului Europei, statele membre au decis să formuleze și să semneze Convenția privind prevenirea și combatera violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. Se întâmpla la Istanbul, în 11 mai. Ne aflăm acum în plină perioadă de ratificare, cu toate că cerința minimală ca patru state să asume actul normativ a fost îndeplinită. România a ratificat, în 2016, și, în toamna aceluiași an, a intrat în vigoare la noi în țară. Sunt, însă, numeroase țări europene care amână încheierea procedurii sau, mai nou, la inițiativa Poloniei, caută modalități spre a se retrage din Convenție și a bloca aplicarea acesteia. Grupuri de inițiativă coordonate de ministrul Justiției, Zbigniew Ziobro, respectiv de reprezentanți ai Bisericii Catolice au început demersurile pentru retragerea țării din Convenție (ratificată în 2015). În ciuda Rezoluției Parlamentului European (P9_TA-PROV(2020)0336, din 26 noiembrie 2020, care condamnă în termeni fermi această decizie, premierul Morawiecki a solicitat Tribunalului Constituțional să se pronunțe cu privire la conformitatea Convenției cu legea fundamentală a Poloniei. Convenția este considerată „un document ideologic” prin care se urmărește „impunerea revoluției morale asupra noastră”, se arată în adresa de solicitare. În contrapondere, puterea de la Varșovia propune Convenția asupra drepturilor și obligațiilor familiei, un document creat de organizația Ordo Iuris, grup ultra-conservativ național, și invită mai multe state central-europene să adere la el. Surpriza a fost, până acum, faptul că Cehia, Slovenia și Croația au declinat invitația, subliniind justețea prevederilor Convenției de la Istanbul. Numeroși juriști au adăugat și faptul că un document creat de un ONG național nu poate obliga, nici produce efecte pe teritoriile altor state. Ca urmare, Fratele (catolic) al Fiului a recidivat cu inițiativa Familie — da, Gender — nu, prin care, începând din 27 iulie, se urmărea strângerea a 100.000 de semnături spre a iniția denunțarea Convenției de la Istanbul și promovarea europeană a inițiativei „cetățenești” poloneze. Nu s-a reușit. În schimb, Ungaria și-a amendat Constituția, inserând definirea familiei în sensul că „tatăl este un bărbat, iar mama o femeie”; a interzis declararea identității trans-gender în documentele oficiale și a retras autorizarea studiilor de gen în mediul academic. Slovacia a inițiat (contra) „revoluția conservatoare” prin care se străduiește să treacă prin parlament un set de șase, apoi patru acte normative vizând interzicerea avortului și „promovarea familiei tradiționale”. Prim-solistul campaniei este (a fost) Marian Kotleba, liderul Partidului Popular Slovacia Noastră, partid de extremă dreaptă. Kotleba, deocamdată condamnat pentru manifestările extremiste, a susținut că legile care permit avortul reprezintă un „holocaust” al nenăscuților, promotorii lor fiind asasini declarați. În România s-a încercat votarea unei legislații care să interfereze în autonomia și curricula academică în sensul interzicerii studiilor de gen și al controlului conținuturilor învățării spre a le pune de acord cu „morala creștină românească”. Aceeași „grijă” o purtau învățământului preuniversitar, de unde trebuia scoasă educația sexuală și, cel mult, permisă o educație pentru sănătate. Într-un articol pe această temă, dna Liliana Popescu, profesor și prorector SNSPA București, citează statistici ce arată că aproape un sfert dintre mamele minore din Europa sunt din România, probând tocmai lipsa educației și informării. Tot domnia sa numește principalii susținători ai noii legislații în Parlamentul românesc, identificându-i în Grupul Ecumenic de Rugăciune format (informal) și acționând în culisele instituției legiuitoare, sub inspirația și încurajarea unor grupuri religioase occidentale.

Nu știm dacă aceiași promotori sau afinii lor stau și în spatele ultimei „reușite” internaționale, dar cert este că, în luna octombrie 2020, un grup de 35 de state au formulat (on-line) Declarația Consensului de la Geneva „cu privire la promovarea sănătății femeilor și întăririi familiei”, un fel de act normativ plasat sub egida Organizației Mondiale a Sănătății (World Health Assembly) care nu s-a putut întruni, dar se prezumă că ar fi susținut adoptarea textului. Inițiatori declarați sunt, în ordine alfabetică: Brazilia, Egiptul, Ungaria, Indonezia, Uganda și SUA (Trump). Între semnatari, doar Belarus, Polonia și Ungaria — ca țări europene. Lista mai include țări cu „vastă tradiție în materia drepturilor omului”, cum ar fi Congo, Djibouti, Gambia, Irak, Pakistan sau Arabia Saudită. Concluzia expediției para-juridice ar fi aceea că respingem un document al Consiliului Europei, care interzice violența împotriva femeilor (art. 1), toate formele de discriminare bazate pe gen (art. 1c), „violența psihologică” (art. 33), violul (art. 36), hărțuirea sexuală (art. 40) și legalizăm (unii, ce-i drept) „egalitatea oportunităților pentru femei” (nu între femei și bărbați!), respectiv, „întărirea sănătății sexuale și reproductive”.

4, 3, 2 …

Dincolo de zâmbetele satisfăcute ale politicienilor, se impune să citim esențialul. În Convenția de la Istanbul este incriminată „violența de gen împotriva femeilor”, adică „violența direcționată împotriva unei femei pentru că ea este o femeie”, termenul „gen” desemnând „rolurile, comportamentele, activitățile și atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei și bărbați” (art. 3). Declarația Consensului de la Geneva „reafirmă că nu există un drept internațional al avortului, nici obligații internaționale în seama statelor pentru a finanța sau facilita avortul”. E frumos să te declari creștin pe viața și sănătatea altuia, postulat drept țap ispășitor. E în definiția Evei. Nimeni nu întreabă cât e de creștinește să condiționezi viața socială a unei femei de consumarea actului sexual! Pentru admiterea în profesie sau pentru promovare, pentru simpla participare la sărbători sociale sau pentru bucuria de moment a vreunui bărbat. Eva este, desigur, vinovată, numai că ceea ce nu citesc „creștinii” este comanda Vechiului Testament, ca ambii parteneri să fie uciși! Interzicerea avortului sau limitarea lui până la a-l face aproape imposibil impune victimei să trăiască nu doar cu amintirea faptului consumat, ci și cu efectul lui material, un copil nedorit și, clar, contrar proiectelor sale de viață. În timpul conflictului din Bosnia aceasta era considerată o crimă, în statele „creștine” este un act firesc, prin care Eva trebuie să îndure și să poarte cu ea proba căderii unei societăți cu tot cu valorile ei duble, cu misoginismul și sarcasmul de rigoare. Este egalitatea între femei și bărbați, nu în sensul „constructelor sociale” denunțate de creștini, ci al practicilor de zi cu zi. Așa i-o fi învățat Întâiul Creștin atunci când a cerut ca cel nevinovat să ridice primul piatra? Adică să legifereze?

(Va urma)

Laura Gheorghiu