Între personalităţile care mi-au reţinut atenţia în decursul vremii — și cărora le-am închinat câte o plecăciune scrisă — un loc oarecum aparte îl ocupă bocşanul Ioan Cărmăzan. Asta pentru că a performat în mai multe domenii de creaţie — film, literatură, publicistică. Am spus bocşan pentru că aşa se consideră dumnealui, ca fiind cel care de la trei ani a băut apă din fântânile Bocşei, deşi s-a născut la Satchinez, în judeţul Timiş. Se poate mândri şi Bocşa că ni l-a dat pe I.C., dar şi I.C. că ne-a adus în lumină unele din tainele de demult ale Bocşei.
Începând să depănăm firul ghemului, care îl leagă pe I.C. de pământul Banatului în mod firesc, vom porni de la primii paşi spre cunoaştere. Or, asta s-a petrecut, cum spuneam, la Bocşa, unde copilul urmează şcoala elementară şi apoi liceul, toate într-o perioadă în care asupră-i plana grija părinţilor care erau dascăli — tatăl, învăţător, iar mama, profesoară. Au fost şi anii care mai târziu şi-au răsfrânt culorile aspra activităţii creatoare a regizorului şi scriitorului care a devenit în timp.
Urmează Facultatea de Matematică din Timişoara şi, după ce îşi ia licenţa (1971), absolvă şi IATC-ul, obţinând diploma în regie film (1978). Nu după mult timp debutează pe marele ecran ca regizor și scenarist al filmului „Ţapinarii” , care s-a bucurat de o primire elogioasă. Era şi firesc să fie aşa, pentru că a filmat şi a îmbogăţit cadrele filmului cu simţămintele pe care ţi le dau dealurile Măgurei, locul copilăriei de neuitat a regizorului. La un an de la acest important eveniment, mai exact în 1983, publică primul său volum de proză Povestiri din Bocşa, al cărui titlu dezvăluie lumea şi locurile sale natale. Edificatoare mi se par a fi cuvintele lui Fănuş Neagu, privind cele două mari domenii ale creaţiei lui I.C.: „un răzvrătit, şi aşa trebuie să şi rămână”, care „vede lumea cu ochii de cineast şi o repovesteşte cu gândire de poet”.Pe linia succeselor profesionale trebuie amintite şi alte două filme, realizate înainte de ’89, „Lişca” (1983) şi „Sania albastră” (1986), în care, după cum susţine autorul, „… nu găsiţi o imagine sau o vorbă de laudă a comunismului”. Dovadă certă că succesele sale n-au fost rodul propagandei de partid, ci fructul aprecierii celor care plăteau biletul de intrare la cinema.
În ultimii 28 de ani cineastul şi-a continuat demersul său de regizor şi scenarist de succses, dar şi ca profesor de regie de film la mai multe universități, dintre care amintim „Titu Maiorescu” şi „Hyperion”. În acelaşi timp, s-a implicat şi în conducerea unor instituţii ale cineaştilor, precum studioul „Sahia Film” şi, de la înfiinţare, din 1992, a fost vicepreşedinte, iar din 2013 până în prezent este Preşedintele Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România.
Neastâmpărul creator al omului care şi-a propus să interpreteze realitatea în imagini l-a dus şi pe scândura scenei, aşa explicându-se regia piesei „O secundă de viaţă” şi premiera spectacolului „Romeo şi Julieta”, de William Shakespeare, de la Teatrul „C. Nottara”, din Bucureşti.
În impresionantul său C.V., pe lângă preocupările sale creatore, mai găsim şi pe aceea de mare columbofil, pasiune prezentă în viaţa multor bănăţeni, dar despre care vom vorbi cu altă ocazie. În schimb, nu putem omite faptul că o vreme s-a dăruit imaginii televizate, ca moderator al unor dialoguri în cadrul rubricii săptămânale „Academicienii”, prin care a demonstrat că „dincolo de titlurile lor ştiinţifice, dincolo de implicarea lor în cultură, ştiinţă… sunt oameni”.
Acum, în prag aniversar, când Bocşa îl va sărbători fără trâmbiţe şi surle pe Ioan Cărmăzan, pe care l-a declarat Cetăţean de Onoare al său, nu putem trece cu vederea că acesta ne-a lăsat primul film legat de legenda oraşului, cel care a fost Tata Oancea, cum a mai lăsat şi alte cărţi de proză în care aduce în prim plan oamenii acestui spaţiu al Banatului. Nu este de mirare că, pentru meritele sale, în 25 noiembrie 2015, (odată cu subsemnatul), a fost declarat Cetăţean de Onoare al judeţului Caraş-Severin, faţă de care şi-a dovedit apartenenţa prin întreaga sa operă.
Cum, în curând, trece pragul la septuagenari, nu-mi rămâne decât să-i urez „La mulţi ani, distinse maestre!”.
Titus Crișciu