Pescărușul lui Cehov tratează tranziția, într-un mod, deși influențat de contextul istoric în care a fost publicat, lipsit de îngrădire temporală, cu universalitate. Aflată într-o criză economică, socială, psihologică, dominată de incertitudine, umanitatea se confruntă cu nevoia unei reinterpretări, a unei redefiniri a normalului, proiectul regizoarei Paula Breuer aducând la cunoștință actualitatea textului lui Cehov, ca oglindire a realului contemporan.
În numirea alegerii acestei opere ca fundament pentru conceperea unui proiect cultural inedit pentru cultura locală, regizoarea discută importanța „spațiului gol”, al bulei de vid invizibil, automat ignorată, fenomen iconic în operele scriitorului și reflectiv asupra factorului decisiv în spaima perioadei pandemice. Naturalizați în societatea dinamică a digitalului, în monotonia așteptării, în lâncezeala aparent interminabilă, oamenii, se demonstrează, suferă un impact psihologic extrapolat, spaima câștigând în vecinătatea dezastrului palpabil.
Observând corelația intelectuală între monumentala creație literară și contemporanul pandemic, duoul Breuer și actrița Olga Törok, nedornice a observa fragilitatea acestui timp, care poate fi prea ușor pierdut, în incertitudinea importanței unei acționări, au venit cu un proiect individual mai degrabă „moral”, suținut de organizația META Spațiu și distribuit în mediul tehnologic. O strategie familiară pe teritoriul european, ca să nu vorbim de cel american, V.I.P. — Very Isolated Person își atribuie, totuși, din punct de vedere local, statutul de inedit, și nu doar pentru cultură. Spectacolul este realizat prin platforma Zoom, cu avanpremieră îngrădită pe data de 20 iunie, urmând apoi două spectacole pe 21 și 28 iunie, cel mai probabil ca urmare a unei recepții încurajatoare, mai multe prezentări fiind deja planificate. Pentru a favoriza participarea directă și a incude publicul în piesă, Zoom este ideal în crearea unei conexiuni, prin feedback live.
În rolul personajului Nina, Olga aduce la viață o tânără actriță din anul 1895, înăbușită de dileme încă până azi active, întrebări dominante în domeniul cultural, cu axare pe teatru și literatură, dar nu numai.
— Olga, ce ne poți spune despre personajul pe care îl pui în scenă (o scenă… digitală)? Care îi sunt motivațiile, fricile?
— Este vorba de Nina Zarecinaia, o fată adesea înscenată drept foarte naivă, care se îndrăgostește de un scriitor, acesta frângându-i inima. Tot ceea ce ea și-a imaginat că va putea realiza se năruie; obținerea faimei devine un vis efemer, după doi ani de cruntă suferință. Dar ce este cel mai remarcabil la acest rol este voința fetei de supraviețuire, în comparație cu celelalte personaje din piesa lui Cehov. Declarându-și convins ambiția de răzbatere, Nina se așază împotriva propriului destin nefavorabil, o situație financiara precară, roluri mici în trupe de amatori. Nina, ca personalitate, îi rămâne personajului, cu a lui inimă zdrobită și dorință de faimă, pe când eu, Olga, ca actriță, intervin predominant spre final, odată ce se face referire directă la mediul teatrului, producându-se astfel o fluiditate între Olga și Nina. Consider mesajul caracterului ficțional vital pentru actorii din prezent, confruntați cu teatre închise, cu imposibilitatea de a-și exercita meseria, cu dificultatea de a juca „filmic”.
— Fie și privind arta intrării în pielea unei creații ca activitate imaginară, cât de mult te poți regăsi în claustrofobia acestuia? Totodată, cum ai interpretat rolul fizic, în anul 2013, pe scena Teatrului German de Stat din Timișoara? Poți remarca o metamorfoză a percepției individuale, transpuse în Nina, petrecute odată cu, nu doar trecerea anilor, ci cu schimbările majore petrecute pe plan mondial?
— În izolare m-am simțit, într-adevăr, foarte… izolată! Dar, în același timp, uitându-mă în fiecare seară la piese online, transmise de către Schaubühne, de către teatre din Viena, din Berlin, din Zürich, am reușit să primesc un imbold. În urma discuțiilor sau, mai bine zis, dezbaterilor cu Paula despre situația teatrului și văzând pasiunea care se punea altundeva, m-a înșfăcat un val și… am încercat. De aceea m-am și regăsit în personajul acesta, reuitându-mă peste vechile notițe. În 2013, regizorul rus Yuri Kordonsky, a analizat cu noi, timp de două săptămâni, textul. Jucându-l în germană, a fost nevoie să găsim cea mai potrivită traducere.
Astfel, ne-a fost explicată fiecare propoziție, rusa fiind o limbă foarte bogată, pe când 
germana încă rămânând relativ îngrădită, în planul scrisului, cel puțin. Ce mi-a rămas în toți acești ani este importanța actoriei în piesa Pescărușul: ce înseamnă ea, ce se întâmplă cu ea, care sunt pașii artistului în procesul creației, cum și dacă ajunge la o finalizare a produsului artistic. Totodată, se pune accentul pe talent, de aici și conflictul între personaje, Nina fiind în concurență cu Arkadina, cu actrița consacrată, care are ani de experiență în spate. Tot așa, pe planul scriitorilor, Trigorin își are renumele său, pe când Treplev încearcă să devină cunoscut. Observând parcurgerea drumului, paralela între începutul dificil și posibilul succes, ca urmare a perseverenței, este clară. Cu toate acestea, în ciuda talentului, norocul este necesar, șansa de a fi remarcat, de unde și problema numărului enorm de artiști foarte buni, dar neobservați.
Piesa lui Cehov și personajul Ninei sunt clasice pentru scena teatrală. Ca urmare, mă confruntam în 2013 cu necesitatea de a aduce ceva inedit. Am decis să-i confer personajului o parte din propria-mi individualitate, atașându-mă mai mult decât de obicei, creând o relație care încă mai durează, prin dăruirea unei componente din mine, invincibilă în fața timpului. Nina din V.I.P. a ajuns la maturitate, e deja superioară naivității și netulburată de speranțe.
Nu a fost primul meu rol, dar m-a marcat, la fel și colaborarea cu regizorul. Personal, Nina are o importanță majoră pentru prezentul meu. Fac automat legătura cu doi ani dificili pentru teatru, cu premiere reduse, la fel și bugetul, paralelele fiind foarte concrete, Nina suferind doi ani de sărăcie financiară și spirituală. Dar ea nu se lasă învinsă și își urmează vocația, găsindu-și frumusețea și iubirea, aceasta din urmă fiind și motivul dominant al piesei noastre, motivația de a acționa în orice fel.
— Consideri adaptarea teatrului la mediul digital un procedeu dificil? Care ar fi sacrificiile atuurile, care vin odată cu această transpunere?
— Provocată de întâmpinarea noului și fiind o fire experimentală, adaptarea unui text clasic, relevant pentru contemporan, la mediul online mi s-a părut fascinantă. Totodată, modalitatea de a primi feedback pe parcursul și la sfârșitul spectacolului mi se pare îndestulătoare, nesimțind lipsa aplauzelor.
Ce îmi lipsește totuși, până la obișnuință, este o anumită libertate. În fața camerei, publicul vede fiecare expresie a feței, apropierea este mult mai mare decât pe scena propriu-zisă. Ca actor, nu ești perceput fizic în totalitate, ci prin prisma unor unghiuri alese; ca public, ești îngrădit vizual. Gesturile de zi cu zi ar fi de neînțeles. Cu toate că ele ne vin natural, unele nu pot fi făcute în fața camerei, e necesar un control forțat. Totodată, am simți îngrădirea provocată de tehnică, proiectul fiind finanțat de către Paula, împreună cu mine, nu dispune de camere profesionale și de lumina perfectă.
— Ca fapt binecunoscut, cultura, în special în contextul local, dar, vizibil, și pretutindeni, pierde în favoarea domeniilor considerate mai empirice și de recompensă imediată. Tratezi repercusiunile pandemiei drept granițe de nedepășit în calea artei, a teatrului în special? Cum ți-ai putea percepe un viitor astfel?
— Personal vorbind, nu observ o influență negativă asupra culturii, atâta doar că publicul a avut parte de o experiență exclusivă online. La fel cum s-a adaptat și învățământul, așa s-a arătat demnă și cultura, cu nevoia, desigur, a unui consens, a unei înțelegeri și deschideri din partea participanților. Ba chiar am observat o autodepășire a creativității individuale a artiștilor, o ambiție de a nu renunța. Cu toate acestea, nu pot face preziceri, în special pentru teatru, cum cel mai probabil va fi vorba și de o prelungire a stării de distanțare fizică în acest an. V.I.P. — Very Isolated Person este o piesă care poate fi jucată atât online, cât și off, experiența de a avea termen de comparație fiind interesantă pentru public, iar de aici am și gândit planuri de viitor. Dar, cum am spus, un răspuns precis în această situație incertă nu pot da. META Spațiu ne-a oferit un sprijin enorm, înțelegându-ne conceptul și fiind dornici de a ne ajuta; așadar, pe moment, vom profita de deschiderea oferită prin deschiderea virtuală și nu vom înceta să ne adaptăm.