Legea nr. 1/2011, a educației naționale, vehiculează ideea promovării universităților centrate pe studenți. Sub art. 199, alin. (1), fraza I, din această lege, se stabilește faptul că „studenții sunt considerați parteneri ai instituțiilor de învățământ superior și membri egali ai comunității academice”. Această regulă a fost interpretată în fel și chip de conducerile universităților noastre, dar mai ales împotriva profesorilor și, pe alocuri, în sensul prigonirii lor. Dregătorii stabilimentelor noastre universitare — publice sau private — sunt pătrunși până la obsesie de convingerea că studentul este, după caz, cel care plătește o taxă anuală de școlarizare ori atrage o alocație bugetară din partea Ministerului Educației Naționale, în logica finanțării per capita. Fără student, banii nu vin și aceasta poate fi foarte neplăcut pentru ierarhii universităților din dreapta sau din stânga Carpaților. În aceste condiții, nu ar trebui să mai mire pe nimeni faptul că, de cele mai multe ori, cei care conduc facultăți și departamente universitare vor alege să-i protejeze pe studenți și să-i marginalizeze pe profesorii lor, mai ales pe cei la care „se trece” greu și trebuie învățat serios.

Dincolo de faptul că, pentru majoritatea universităților din această țară, studenții nu par a fi altceva decât un soi de „procuratori de fonduri”, cred că nimic nu justifică ideea centrării exclusiviste a preocupărilor instituțiilor noastre de învățământ superior pe ansamblul de probleme cu care studenții, eventual, se confruntă. Pentru că multe din aceste „probleme” sunt pur și simplu frivole. Să ne înțelegem! Nu fac parte dintre aceia care să creadă că studenții noștri ar trebui tratați altfel decât cu respectul cuvenit. Dar acești studenți nu pot și nici nu ar trebui să fie lăsați să determine o adaptare a nivelurilor înalte de intransigență pe care o universitate serioasă și le asumă la un moment dat. Cu taxă sau în regim bugetat, studenții ar trebui descurajați să exercite orice fel de presiune — individuală sau colectivă — asupra conducerilor universităților în care au fost înmatriculați, pentru ca acestea, la rândul lor, urmând logica deciziei în cascadă, să pună presiune pe acei profesori care dau dovadă de severitate și refuză să-i promoveze pe cei care nu au învățat. Într-o universitate serioasă, standardele rigorilor academice sunt asumate de conducerea larg reprezentativă a respectivei instituții — de regulă, printr-o Cartă — și nu sunt deloc fluide. Dar deloc! I-am auzit pe unii universitari — cu care, desigur, nu pot fi de acord — susținând public ideea adaptării severității examenelor la nivelul mediu de pregătire a generației examinate. E absurd și periculos un asemenea punct de vedere! Deși sunt un om de stânga, mi se pare că o asemenea „filosofie de viață universitară” nu poate duce decât la catastrofe sociale. În logica strâmbă a acestei adaptări „din mers” a severității universitare, la nivelul studentului mediu — același cu studentul mediocru —, se poate foarte repede ajunge la absolvenți de științe economice care nu știu să citească o balanță contabilă, la licențiați în fizică pentru care unitatea de măsură a rezistivității a rămas o necunoscută, la promoții de limbă germană pentru care Fichte nu trezește niciun gând ori la serii de juriști care nu știu să distingă între o lege și o hotărâre a Guvernului. Chiar suntem pregătiți pentru un astfel de rezultat social? Chiar credem că avem capacitatea de a-i face față? Sincer, mă îndoiesc.

În România, ideea centrării universităților pe studenți a dobândit aspecte aproape penale. O astfel de idee implică un soi de frauduloasă și, implicit, periculoasă conivență între studenți și conducerea universităților, în dauna profesorilor adevărați. Mă aștept ca, la un moment dat, după un model care aduce aminte de anii ’30 ai secolului trecut, unii dintre profesorii universitari serioși ai acestei țări să fie huiduiți prin amfiteatre ori literalmente agresați de acei studenți care — deveniți, între timp, majoritari — nu vor și/sau nu pot să învețe, pentru că, de fapt, ei s-au înscris într-o universitate doar pentru a dobândi o diplomă, spre a-și legitima, pentru viitor, ambițiile profesionale și, implicit, pe cele social-economice. Pun rămășag că, într-o astfel de întunecată ipoteză, conducerea universității îl va scoate foarte repede vinovat tocmai pe dascălul agresat. Se va spune: „E prea sever! Nu stăpânește didactica și nici pedagogia! E depășit! Nu ține pasul cu vremurile!”. Și sunt mari șanse ca un rector sau un decan să-i comunice unui astfel de profesor: „Las’ că găsim altul, că nu ești singurul în stare să țină acest curs!”. Cel mai probabil, o astfel de replică brutală ar ascunde un cu totul alt gând: „Hai, mă, că ăștia aduc banii, ce anume nu înțelegi?”.

În povestea de mai sus, absurdul începe din interiorul legii și se termină în aulele universitare. Cel care a scris art. 199, alin. (1), fraza I, din Legea nr. 1/2011, făcând din studenți „membri egali ai comunității academice” — în care, în mod natural, intră, în exclusivitate, cadre didactice — nu a înțeles deloc realitățile „lumii universitare mioritice”. Într-o astfel de lume, majoritatea covârșitoare a bacalaureaților este lipsită de orice cultură și de orice cunoaștere științifică. Pentru că, de ani buni, în cele mai multe dintre liceele acestei țări, pur și simplu nu se mai învață. Astfel stând lucrurile, este grotesc să-l faci pe absolventul de școală medie din această țară „partenerul” profesorului care, prin trudă și acumulări substanțiale, a dobândit un statut profesional universitar și, mai apoi, în câteva decenii, și-a construit o solidă și serioasă carieră la catedră. Mi se va răspunde de către cârcotași că, oricum, mulți dintre universitarii acestei țări sunt, la rândul lor, niște impostori. Admit! Numai că impostura academică nu acoperă numai doctorate plagiate, ci și prea multa înțelegere pentru studenții „sindicalizați” ori frica de a nu-i pierde, oricât de nepregătiți ar fi aceștia.