De câteva săptămâni, în interiorul unor importante instituții ale Uniunii Europene se discută febril despre trecerea de la votul politic unanim la cel majoritar. În esență, motivele invocate de către susținătorii acestei „reforme” instituționale se subsumează ideii că, astăzi — poate mai mult decât oricând altădată —, Uniunea are nevoie de proceduri decizionale mai rapide și mai flexibile, care să poată fi finalizate chiar și numai cu votul politic al unei majorități, și nu cu cel al unanimității, greu de realizat în foarte multe situații.
În actualul ambient normativ — gândit să asigure funcționarea Uniunii Europene —, Consiliul European își desfășoară activitatea (care este una eminamente politică), în baza regulii unanimității. Ea pretinde și implică un consens între toate statele membre ale Uniunii, această regulă aplicându-se într-o serie întreagă de domenii considerate ca fiind sensibile (uneori chiar foarte sensibile!) de către aceste state. Prin urmare, în actuala logică normativ-europeană, regula chemată să guverneze decizia politică la nivelul Blocului Unional este unanimitatea, iar aceasta din urmă este sinonimă, din punctul de vedere al semnificațiilor juridice, consensului. Importanța unanimității în logica în care funcționează astăzi Uniunea Europeană este pur și simplu cardinală. Amintesc în acest loc faptul că regula unanimității — în ceea ce privește decizia politică luată la nivelul Consiliului European — este menționată în cuprinsul a 73 de texte ale Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene. Odată înlăturată această regulă, dispare automat din logica mecanismelor decizionale, asumate la nivelul Consiliului European, ideea de consens. I-am auzit pe unii și pe alții încercând să ne spună că renunțarea la regula unanimității ar deschide României calea spre aderarea la Spațiul Schengen, dat fiind faptul că, în logica majorității, votul potrivnic al Austriei sau al Regatului Țărilor de Jos (respectiv al Olandei, pentru cei neobișnuiți cu stilistica tratatelor europene) nu ar mai conta, iar țara noastră și colega ei de suferință, Bulgaria, s-ar putea integra în spațiul european al liberei circulații. O astfel de idee poate părea simpatică doar pentru cei care nu au nicio treabă cu dreptul european, nu însă și pentru cei care am mai citit câte ceva. În realitate, renunțarea la votul unanim în Consiliul European nu se poate face decât cu votul unanim al statelor membre (pentru că o astfel de decizie implică, în realitate, o modificare a Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene). Mai mult decât atât, o astfel de modificare a aceluiași Tratat nu poate deveni efectivă decât numai după ce ea este ratificată de parlamentele tuturor statelor membre sau de votul referendar al națiunilor din aceste state. În aceste condiții, este practic imposibil să se renunțe la votul unanim (la nivelul Consiliului European), în dauna unui vot majoritar. Iar dacă, prin absurd, s-ar ajunge la votul majoritar, în detrimentul celui unanim, ar trebui definită această majoritate (simplă, absolută sau calificată), ceea ce, în sine, ridică alte și alte probleme.
De ce ar renunța la regula unanimității statele mai mici ale Uniunii Europene, state care, dacă și în măsura în care sunt raționale, au înțeles că votul consensului general le garantează, în bună măsură, egalitatea cu statele mari și mai puternice ale acestei Uniuni? O substituire a votului politic unanim cu votul majoritar, în cadrul Consiliului European (care îi reunește pe toți șefii de stat sau de guvern din statele membre și în care fiecare stat este reprezentat de un singur factor constituțional, care poate fi un președinte sau un prim-ministru), riscă să compromită „unitatea europeană” și să dea unora dintre statele membre senzația că rolul lor în cadrul Uniunii Europene este unul secundar, subsidiar sau pur și simplu subordonat voinței majorității celor care au luat o decizie în disprețul unei minorități de care pur și simplu nu a (mai) fost nevoie. Gândiți-vă la faptul că, în prezent, statele Uniunii Europene se împart în mai multe categorii. Se vorbește despre grupul francez sau de grupul german, din care fac parte unele sau altele dintre statele membre ale Blocului European. Mă întreb în care grup se va plasa o țară ca Polonia, Ungaria sau Grecia (iar exemplele nu sunt întâmplătoare), mai ales atunci când, în logica votului majoritar, acestea vor realiza că o anumită decizie politică, ce urmează a fi luată, poate fi adoptată de Consiliul European și fără ele. Într-un astfel de caz, cele vreo 37 de milioane de cetățeni polonezi, vreo 9 milioane de cetățeni maghiari și vreo 10 milioane de cetățeni greci (adică peste 55 de milioane de cetățeni europeni) vor fi doar spectatori ai deciziei politice adoptate în Consiliul European fără votul reprezentanților celor trei state mai sus amintite. O astfel de situație naște frustrare, iar accentuarea tendințelor euro-centrifuge nu este exclusă. În aparență, votul majoritar este mai eficient și, implicit, mai economicos decât cel unanim. În realitate, însă, așa cum observau profesorii americani J.M. Buchanan și G. Tullock, spre deosebire de decizia unanimă, decizia majoritară generează costuri mai ales pentru cei care, situându-se în grupul minoritar, sunt puși în situația de a suporta efectele deciziei care le este astfel impusă. Explicația este simplă: decizia unanimă pretinde compromisuri acceptabile pentru toți cei care își asumă o astfel de decizie; prin imoralitatea și/sau prin ilegalitatea aranjamentelor făcute între cei care doresc să-și impună, prin număr, voința asupra tuturor, decizia majoritară ascunde compromisuri care îi avantajează doar pe cei implicați și îi prejudiciază pe cei omiși sau ignorați. Iată imaginea unei Uniuni Europene guvernate de „dictatura majorității”!
