Oare ce să fi fost alegerea concomitentă a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi al Munteniei? Un şiretlic urzit de Masonerie, ce a făcut posibilă apariţia României ca stat, trei ani mai târziu, în 1862 sau, pur și simplu, miraculosul nostru instinct de adaptare?
Legenda aproape devenită certitudine în cărțile dedicate masonilor români vrea ca Al. I. Cuza să fi făcut parte din Ordin. Dar documentul istoric nu prea ne servește o asemenea dorință valorizatoare. Al. Dobrescu, un prob și exact istoric al masoneriei, atrage atenția că nu există documente în arhive despre apartenența lui Cuza la Ordin, dar îl citează pe Kogălniceanu care, la catafalcul lui Cuza, a rostit o frază din care se deduce că exilatul domn ar fi fost Prea Puternic Maestru Venerabil (Iluștri francmasoni, Nemira, 1999, p. 150) Mai mult, masoneria românească a ținut ca una dintre loji să îi poarte numele la numai trei ani de la moartea sa, în 1875.
Revenind la momentul 1959, cine nu îşi mai aminteşte unele fraze din manualele de istorie în care se scria despre „necunoscutul colonel Al.I. Cuza”, ales şi de Divanul Moldovei, şi de munteni. Numai că istoria nu este o cursă de cai, un meci de fotbal sau o extragere la loto, adică nu oferă astfel de surprize. Cuza era un necunoscut pentru oamenii de rând. Nici politic nu era în afara jocului. În 1858 fusese Ministru de Război al caimacanului Vogoride, și cine trebuia să îl cunoască — în principal puterile străine prietene — îl cunoştea. Dacă a fost mason, atunci nu a nu a fost un mason oarecare, ci chiar Venerabilul uneia dintre cele mai vechi loje din Ţările Române, „L’Etoile du Danube” (Steaua Dunării), creată la Galaţi după Războiul din Crimeea. (Ca un amănunt literar, Venerabilul Lojei Steaua Dunării din Orientul București este consemnat documentar, în 1861, Ion Heliade Rădulescu!)
Activitatea masonilor români avea în vedere idealul unirii încă de la 1848 şi chiar Bălcescu — poate cel mai de anvergură mason român — agrea ideea unei „confederaţii dunărene”. Dar francmasoneria noastră, împreună cu cea franceză, se pare că a pregătit cu grijă evenimentul. Astfel, înainte de 1859 s-au constituit încă două loje „Steaua Dunării” în cele două capitale ale principatelor: prima, la Iaşi, în 1856, şi a doua, la Bucureşti, în 1857, al cărei Venerabil a fost I.C. Brătianu. Probabil asta explică mult mai bine faptul că alegerea lui Cuza la Bucureşti a fost făcută cu o disciplină atât de rară în istoria noastră!
Înconjurat de masoni — Kogălniceanu, Alecsandri, Goleştii, Ghica —, Al. I. Cuza a pornit la drum cu un program de clară inspiraţie masonică: secularizarea averilor mănăstireşti (doar cele închinate grecilor!), împroprietărirea ţăranilor, dezrobirea ţiganilor, votul censitar. Evident, aceste măsuri au lovit şi în marea boierime şi, în 1862, chiar masonii Lojei Steaua Dunării din Bucureşti au urzit o conjuraţie împotriva unui domnitor ce se dovedea tot mai dictatorial. Cuza află că fraţii vor să îl detroneze, dar nu ia nici o măsură împotriva lor.
Doar închide loja, adică o „pune în adormire”. La scurtă vreme, în 1863, boierii masoni se reorganizează într-o nouă lojă, „Fraţii din Heliopolis”, şi se pare că ei sunt aceia care îl vor obliga să abdice în 1866. Nu fără temei, însă. Cuza se transformase într-un tiran, fluturând mereu Divanului o clauză a Turciei: Unirea va fi recunoscută doar atâta vreme cât va fi domnitor Alexandru Ioan Cuza! Dacă ar fi să credităm sursele masonice, atunci când au gândit istoria României, crearea statului naţional nu era decât primul pas.
Urma independenţa şi Al.I. Cuza reprezenta un obstacol în faţa cuceririi ei: era colonel în armata turcă şi, ca atare, nu putea declara război superiorilor săi. Aşa că în fruntea ţarii trebuia adus, de îndată, un domn străin şi suzeran. Ceea ce s-a și întâmplat!