Acum câteva zile, am trecut prin oraşul Oraviţa, cu nostalgia vremurilor ”de glorie”, având la dispoziţie doar vreo două ore, pentru o plimbare pe străzile prăfuite. Timp suficient, să revăd ferestrele care mi-au atras atenţia cu mulți ani în urmă, când am petrecut câteva luni în Oravița, ferestre care au canaturile construite în afară, astfel încât o privire curioasă poate cerceta strada pe toată lungimea.

Poate că nu sunt unice în lume, dar, în altă parte nu am mai văzut sigur astfel de ferestre, numite „bârfitoare” și devenite și subiect de film documentar făcut de celebrul studiou Sahia, prin anii 70 sau 80. Ele sunt făcute în aşa fel, încât oamenii din casă pot privi în susul şi în josul străzii, fără să deschidă fereastra. Au un farmec special aceste „bârfitoare” şi am fotografiat câteva din ele, doar pe strada principală. Din păcate, în scurta mea vizită prin oraş nu am surprins şi vreo bătrânică la geam, deoarece „bârfitoarele” sunt făcute în special pentru ele. Bătrânicile din Oraviţa au, astfel, posibilitatea să-şi satisfacă curiozitatea.

De altfel, orașul Oravița este special prin modul în care sunt construite ferestrele caselor: ușor ieșite în afară, astfel încât privitorului să nu îi fie frig, dar să poată observa cu mare atenție ceea ce se întâmplă pe drum. Potrivit drumliber.ro, pe aceiași localnici care au pus piciorul în primul teatru din țară sau au avut prima farmacie din România îi rodea curiozitatea să vadă ce se întâmplă pe străzi. Așa au creat ferestrele cunoscute azi sub numele de ,,bârfitoare”, care le permiteau locuitorilor din vremea Imperiului Austro-Ungar să urmărească foarte atent orice mișcare de pe drum, în ciuda vremii nefavorabile care nu le permitea să părăsească locuința.

Ferestrele, practic, sunt construite în afara casei, cu geam și pe lateral, astfel încât să poată fi analizată mișcarea a trecătorilor din oricare direcție. Multe dintre ferestrele ”bârfitoare” s-au conservat, iar casele nou ridicate păstrează specificul în zonă.

Oraviţa este un orăşel patriarhal din sud-vestul României, cu aproximativ 13.000 de locuitori. În perioada interbelică, începând cu anul 1926, a fost capitala judeţului Caraş şi mai păstrează ceva din mândria prăfuită a unei foste capitale de judeţ. Acum, la Oraviţa minele s-au închis şi singura activitate economică remarcabilă este cea de prelucrare a lemnului. Oraşul este îmbătrânit şi apare extrem de liniştit, aproape pustiu. Totuşi, Oraviţa este recunoscută în zonă ca o localitate cu intensă activitate culturală. Există la Oraviţa cenacluri de poezie, reviste culturale, o grupare de pictori şi un „Club al intelectualilor”, care organizează dezbateri, editează cărţi.