Acum câteva luni dădeam peste un comentariu care suna cam așa: „Dorin Tudoran? Să fim serioși. Cum să nu intri ușor în literatură când ești băiatul lui Radu Tudoran și nepotul lui Geo Bogza?”.
Rândurile respective mi-au amintit de Eugen Barbu care, după un meci de fotbal pe Giulești, m-a invitat la o bere unde, printre altele, avea să-mi spună: „Puștiule, n-am nimic cu tine. Chiar îmi place cum scrii. N-am nimic nici cu taică-tău, nu e scriitor rău. Dar unchi-tău ăla mă calcă pe nervi, așa că, din când în când, îți mai trag și ție câte o scatoalcă…”.
Încerc, dar se dovedește imposibil, să-l fac pe Nea Jean să accepte că pe Radu Tudoran îl cheamă de fapt Nicolae Bogza; că își luase pseudonimul de Tudoran în 1938; că pe mine chiar mă cheamă Tudoran și că nu sunt nici fiul unuia și, pe cale de consecință, nici nepotul celuilalt: „Hai, lasă, lasă, că nici eu nu m-am născut ieri, nici n-am fost făcut cu degetul…”. Ultima parte era strict adevărată.
La un moment dat, ceva, ceva s-a întâmplat, fiindcă o vreme m-a slăbit cu înjurăturile în Săptămâna culturală a Capitalei, ba a și semnat o tabletă binevoitoare despre scrisul meu. În 1976 a publicat chiar o fotografie — soția mea și eu, la căsătoria civilă — cu o explicație decentă. Dar liniștea n-a ținut mult.
La sfârșitul unui decembrie, când nu mă aflam în țară, Radu Tudoran, cu care eram foarte bun prieten, le-a luat cu mașina pe soția și fiica mea și, împreună cu Dan Deșliu, au plecat la mare să facă Revelionul acolo. Un „paparazzo” cu jumătate de normă la Securitate și-a făcut datoria și apoi i-a livrat o fotografie lui Barbu. Pentru acesta din urmă, fotografia era dovada supremă a „bunicului” foarte tandru cu „nepoata” sa.
Au reînceput înjurăturile. Dând nas în nas cu „Patronul”, tot la un meci de fotbal, mi-a spus: „Puștiule, m-ai mințit. Fii atent că de-acum te țin numai în șuturi”. Om de cuvânt, vezi bine, m-a ținut. Nu numai pentru că redevenisem nepotul lui Bogza. Motivele politice combinate cu o imoralitate hrănită din umori dintre cele mai negre îl transformaseră pe Nea Jean în Patronul unor acte dintre cele mai jalnice.
În ceea ce-l privește pe „unchiul” meu, Geo Bogza, primul semn primit de la el mi-a sosit în aprilie 1977, după o Adunare a Asociației Scriitorilor din București la care, vorbind pentru prima oară într-un asemenea forum, intervenția mea i-a speriat pe mulți. Nu și pe Bogza.
Despre „tatăl” meu, Radu Tudoran, voi pomeni mai multe altădată. Deocamdată — ultima noastră întâlnire. 1985. Eram în greva foamei. Sună cineva la ușă. Mă duc și întreb Cine e?” „Tata”, vine răspunsul. Tatăl meu era mort de câțiva ani. Până la urmă, deschid ușa, căci era totuși o voce cunoscută. În prag — Radu Tudoran.
Venise pe jos de lângă Cișmigiu, unde locuia, până la mine, în Militari. Tot pe jos s-a întors acasă. „De ce pe jos?” „Măcar să-i alerg pe idioții ăștia, care se țin scai după
mine, până scot sufletul din ei.” Idioții erau tineri și voinici. „Tatăl” meu avea 75 de
ani, chiar dacă nu-i arăta.
A stat doar zece, cincisprezece minute, cât să bea un pahar cu apă. Tot ce mi-a mai spus a fost atât: „Știi cât de mult ne-a sâcâit povestea asta cu tatăl și fiul. Îți amintești că ți-am mărturisit de câteva ori că sunt un egoist și de asta nu am vrut să am copii. Am venit să-ți spun că, dacă aș fi avut un copil, mi-aș fi dorit ca tu să fii acela”.
M-a îmbrățișat și a plecat. Cu „băieții” după el, care l-au însoțit până acasă.
În noiembrie 1992, avea să plece definitiv — unul din ultimii mari domni ai vieții literare românești. Peste mai puțin de un an (septembrie, 1993), dispărea și fratele
său, „unchiul” meu — Geo Bogza.