Nu-mi place să scriu scrisori! Nu mă dădeam în vânt după activități epistolare nici până în anii în care monștrii comunicării virtuale de tipul Google, Facebook sau Instagram se arătau a fi doar simple ucronii din cărțile lui Asimov, Bradbury sau Lem.
Dacă totuși am scris câteva scrisori prin vremea studenției, asta s-a datorat câtorva dintre fostele mele iubite care preferau, ca să mă pedepsească, să le ticluiesc câteva rânduri „de suflet”. „Vreau să știu că, totuși, mă iubești. E o formă de terapie, prin care e bine să treci”, îmi spuneau, așa încât mi s-a întâmplat, de câteva ori, să le scriu mesaje pe hârtie, întotdeauna velină, dar, recunosc, fără inimioare roșii pictate în colțul paginii! Acum, în epoca lui „totul pe repede înainte”, când orice formă de mesaj pe rețelele sociale semănă cu un simulacru de adevăr și de afectivitate, îmi dau seama cât de mult am pierdut refuzând să scriu scrisori oamenilor apropiați din viața mea.
Prin urmare, mărturisind, franc, că nu am de gând să le trimit epistole pe hârtie domnilor Fritz și Nica, le voi scrie, aici, câteva rânduri de început de an.
Aceiași domni, încă tineri și ferice — nici n-ar avea motive să fie altfel! —, cărora anul trecut, pe vremea asta, le aminteam că timișorenii și timișenii i-au votat în demnitățile în care au ajuns pentru câteva lucruri limpezi și de bun-simț. Pe care chiar ei le-au promis cu patos și dragoste de adevăr în campaniile lor electorale.
Primul, Dominic, primarul Timișoarei, a reiterat, zilele trecute, într-un interviu-fluviu acordat subsemnatului și publicat în „Banatul Azi”, că misiunea majoră a mandatului său rămâne construirea unui spital municipal nou. A trecut deja un an, mai rămân trei, și din vorbele domniei sale reiese că-și dorește ceva măreț, dar că încă nu știe cu ce bani — e vorba de câteva sute de milioane de euro — ar putea să-l facă. Ar fi de sperat ca, printre meșterii, români sau străini, pe care îi va tocmi să ridice spitalul cel nou să nu fie și unul ce răspunde la numele Manole…
Al doilea, domnul Nica, președintele Consiliului Județean Timiș, ne-a promis, anul trecut, și o tot face de câte ori e întrebat, că veghează zi și noapte în fruntea instituției pentru a-și vedea visul cu ochii: stadionul de 30.000 de locuri, nou și lucios, ridicat pe ruinele vechiului „Dan Păltinișanu”. La fel ca în cazul domnului primar, îi dorim și președintelui de la județ să aibă inspirație și nu să se încurce cu calfe și zidari din tagma celor care vând gogoși la colț de stradă.
De sala polivalentă au vorbit amândoi în urmă cu un an, în campania electorală, doar că, astăzi, în debutul lui 2022, nimeni nu mai suflă o vorbă despre când, cum și dacă o vom vedea răsărită pe vreunul din malurile Begăi. A venit peste noi blestemata de inflație, la braț cu perfidul Omicron, și nici domnii Fritz și Nica nu se bucură de cine știe ce trecere pe la domnul Ciucă, noul om-forte al guvernului.
Amândoi au pierdut orice susținere pe la București, de când Barna și Drulă au zburat din guvern, iar Câțu, săracul, a rămas singur-cuc prin sediul din Modrogan al PNL.
Ca de obicei, nouă, celor care i-am votat pe cei doi în fruntea Timișoarei și a Timișului, ne rămân refrenul și, totodată, blestemul nepieritor al regiunii bogate și mereu batjocorite de Bucureștiul cel rău, care nu ne dă, domnule, bani pentru nimic!
Bieții oameni, Dominic și Alin, ar vrea, s-ar agăța cu mânuțele lor de gardurile Palatului Victoria, la o adică chiar i-ar mângâia și tresele generalului pentru a și-l apropia, doar că prioritățile sunt mereu altele și ele nu au niciodată legătură cu Banatul.
Așa va trece și anul cel nou, ca toate celelalte de până acum, iar la anul vom proceda așijderea, scriindu-le lui Dominic și lui Alin alte epistole despre spital, stadion și polivalenta mereu proiectate, dar niciodată finalizate. Măcar de și-ar schimba până atunci amândoi numele în Manole, că, poate — cine știe? — vor da de o Ană bună la suflet și ușor de sacrificat pentru binele public.