Dornică să apuce cât mai multe voturi la proximele alegeri generale parlamentare, Alianța USR–PLUS a mizat, printre altele, și pe diferențele salariale existente în România, în sectorul public și, respectiv, în sectorul privat. Mesajul citit de mine — atașat siglei acestei alianțe — suna cam așa: „Salariul mediu brut la stat: 6.836 lei; Salariul mediu brut la privat: 4.751 lei”. Ideea promovată de cei care vor să salveze România este una simplă: dumnealor militează pentru scăderea salariilor plătite în sectorul bugetar, respectiv pentru ca aceste salarii să scadă sub cele plătite de angajatorii privați. Numai că nici măcar nu e o idee nouă. Dl Viorel Cataramă — în aparență, un libertarian — vorbește, pe unde apucă, de aristocrația bugetară și de necesitatea suprimării ei.
Să îmi lămuresc cititorii: de circa 20 de ani lucrez atât în sectorul public, cât și în cel privat. Încasez un salariu de la instituția de învățământ superior la care sunt încadrat pe un post didactic și, totodată, trăiesc din onorariile pe care le contractez, în calitate de avocat, iar aceste din urmă venituri au caracter privat. Cred că această situație mă îndreptățește să scriu despre subiectul salarizării în ambele sectoare ale economiei (public și privat). Ca să fiu riguros și să-i lămuresc și pe eventualii mei critici (pe care îi iubesc la fel de mult ca și pe cei care mă apreciază), țin să precizez că cei mai mulți dintre clienții pe care îi am, în calitate de avocat, sunt fie persoane fizice, fie persoane juridice de drept privat, astfel că sumele pe care aceștia mi le plătesc, cu titlu de onorarii, sunt bani privați, și nu bani publici. Apoi, raportul dintre veniturile obținute de subsemnat, în calitate de angajat al universității, pe de-o parte, și veniturile obținute din avocatură, pe de altă parte, este de 1 la 8 sau chiar de 1 la 9 în favoarea celor din urmă. Odată enunțate premisele, să trec la fondul chestiunii.

Dumneavoastră, cei din Alianța USR-PLUS, ați dat dovadă de exaltare (nu că ar fi prima dată!), cu ocazia aruncării pe piața dezbaterilor (electorale) a acestui subiect, al decalajului existent între salariul mediu brut din sectorul public (sau bugetar) și cel din sectorul privat (sau corporatist ori antreprenorial). Promovând un asemenea subiect, ar fi trebuit să vă raportați la covârșitoarea majoritate a celor care muncesc în sectorul bugetar și care se bucură de un venit net nu foarte ridicat. Dacă, din calculul salariului mediu brut din sectorul bugetar, i-ați fi scos pe magistrați, pe angajații Băncii Naționale a României ori pe cei angajați în cadrul unor instituții precum Autoritatea de Supraveghere Financiară, atunci, cu certitudine, ați fi obținut un cu totul alt nivel mediu al salariului din sectorul public, mult mai mic decât cel de 6.836 de lei pe lună. Iar dacă v-ați fi documentat (așa cum, de regulă și din păcate, nu o faceți, pentru că nici destinatarii mesajelor dumneavoastră nu sunt foarte pretențioși, aceștia fiind, de fapt, niște „superbi” revoluționari), ați fi aflat că, în majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene, salariile din sectorul public sunt, la nivel mediu, mai mari decât cele din sectorul privat. La 11 noiembrie 2020, HotNews.ro nota: În Europa, doar în Danemarca, Finlanda și Slovacia funcționarii publici iau bani mai puțini decât angajații din privat”. Ei, de asta ce mai ziceți, salvatori ai țării mele? Păi, știți cum citesc eu observația celor de la HotNews.ro? Că în țări ca Germania, Franța, Italia și Spania — care, prin dimensiunea și PIB-ul lor, dau ora exactă în Europa — salariile angajaților de la stat sunt mai mari decât cele ale angajaților din mediul antreprenorial privat. Cum se explică această realitate? Deși nu o să vă placă răspunsul (multiplu) la această întrebare, eu totuși risc și vi-l dau: guvernele marilor state ale Uniunii Europene au înțeles câteva lucruri foarte simple (care, de altfel, sunt și cel mai greu de înțeles): (i) că nu poți avea parte de angajați de bună calitate decât numai dacă îi plătești bine, iar dacă salariile din sectorul public sunt mai mici decât cele din sectorul privat, atunci, cel mai probabil, în instituțiile publice (în cel mai larg sens al acestei noțiuni) își vor găsi locul, cu precădere, tot felul de nepricepuți ale căror rezultate școlare/universitare sunt submediocre (ca exemplu, evoc, în acest loc, situația magistraților, ale căror salarii mari îi atrag pe tinerii absolvenți de științe juridice să rupă literalmente ușa Institutului Național al Magistraturii, înscriindu-se la examenul de admitere la acest instituit cu miile, în fiecare an; înainte de majorarea consistentă a salariilor lor, nivelul de pregătire profesională al magistraților era, în medie, sub cel al avocaților buni și foarte buni; un alt exemplu ar putea fi cel al medicilor, dar cred că ați înțeles ideea, dragii mei useriști); (ii) că menținerea unei salarizări rezonabile în sectorul public îi obligă și pe angajatorii privați să-și plătească relativ bine proprii angajați, o eventuală prăbușire a salariilor plătite în sectorul public antrenând, aproape automat, și scăderea abruptă a salariilor din mediul economic privat; (iii) că scăderea conjugată a veniturilor, atât în sectorul public, cât și în mediul privat, va determina o diminuare a consumului, ceea ce va afecta profitul corporațiilor (inclusiv ale celor din zona „IT”, pe care dumneavoastră o idolatrizați), căci dacă fiecare familie de români va câștiga tot mai puțin, așa cum dumneavoastră visați, concetățenilor mei nu le va mai arde să-și cumpere încă un laptop, încă o tabletă, încă un telefon, o nouă mașină de spălat, un alt televizor, o casă nouă sau un alt autoturism; (iv) că, mai ales în contextul actualei pandemii, în siajul căreia este posibil să ne confruntăm cu o serioasă criză economică, angajarea în instituțiile publice rămâne o alternativă serioasă la reducerea categorică a numărului de locuri de muncă în sectorul privat, atâta timp cât un șomaj ridicat poate expune statele europene unor puternice revolte sociale, iar aceste revolte, implică, de regulă, geamuri sparte nu numai „la Guvern”, ci și „la corporații”.
Închei prin a vă mai spune dumneavoastră, cei care vreți să salvați România, că nu e prea înțelept să încerci să câștigi exercițiul puterii politice, antagonizând categorii sociale sau profesionale. A făcut-o, cu ani în urmă, și fostul Președinte al României, dl Traian Băsescu, cel despre care, astăzi, se spune că ar fi fracturat dureros și pe termen lung chinuita societate românească. Doar nu vreți ca, peste câțiva ani, să vă bucurați de același scor electoral pe care îl posedă în prezent cel ce, cu niște ani în urmă, ne ura tuturor să trăim… bine!