După 1989 am observat o serie de controverse în ceea ce priveşte folosirea corectă a termenului PAŞTI – PAŞTE. Ultimul termen este preluat în special de la „centru” adică din București, pentru că, nu-i așa, dacă presa de la capitală spune Paște hai să spunem și noi la fel.
Lingviştii au părerea lor susţinând că ambele sunt corecte, unul fiind varianta de singular (Paşte), iar celălalt varianta de plural (PAȘTI – Sfintele PAȘTI) – a se vedea George Pruteanu: „Multă lume m-a întrebat cum se spune corect: Paşti sau Paşte. Răspund pe scurt astfel: sărbătoarea are în originile sale – dacă trecem de etapa ebraică „pesah” – şi acea azimioară numită pască (dupa opinia etnologului Simion Florea Marian; alţi cercetători sunt de părere că mielul jertfit purta acest nume, de „pască”). La plural, acest cuvînt face „paşti”: o pască, două paşti, conform unei alternanţe obişnuite în româneşte, cum e şi în verbul a paşte: „să pască, să paşti” sau a naşte: „să nască, să naşti” etc. Aşadar, PAȘTI e pluralul de la pască. Resimţit, în mod normal, ca un plural, vorbitorii au căutat, cînd era vorba de sărbătoarea într-ale cărei zile ne aflăm, au căutat singularul, şi astfel a fost derivat singularul „Paşte”, spunîndu-se, firesc, fie „sărbătorile de PAȘTI”, fie „sărbătoarea Paştelui”.
DOOM2: !páște/paști (pâine sfințită) s. f. pl., art. páștele/páștile;
Páște (sărbătoare) s. propriu m., pl. Paști (doi Paști; dar pl. f. Sfintele Paști).
Teologii susţin însă ca fiind corect doar termenul PAȘTI – Sfintele PAȘTI. Destul de bine întocmit şi documentat mi s-a părut materialul părintelui Ioan Bude, protoiereu al Protopopiatului Timişoara I, material pe care îl expunem şi noi, în sinteză, în continuare:
Faptul că de câțiva ani, în vocabularul uzual al limbii române – la toate nivelurile și chiar și în mediul bisericesc – s-a inoculat, cu titlul de sindrom, o gravă eroare de exprimare în pronunțarea denumirii biblice a celui mai mare praznic al creștinismului: Sfintele PAȘTI, sau Învierea Domnului, sub forma peiorativa și stranie de „Paște”, ne determină să luăm atitudine, semnalând pericolul iminent de degenerare în erezie a conotațiilor biblice și dogmatice, caracteristice acestui eveniment culminant al mântuirii noastre.
Cu precizarea că neștiinta, indiferent cui apartine, nu este o scuză, ci un păcat, în cele ce urmează vom face o prezentare sintetizată a locurilor biblice din Vechiul si Noul Testament, ca prețioase și incontestabile mărturii interne, privind denumirea corectă de „PAȘTI”, a acestei sărbatori.
Termenul de „PAȘTI”, are în limba română numai forma de plural pentru exprimarea corectă a multiplelor lui sensuri, din limba ebraică biblică: Chag ha’Ppesách = Sărbătoarea trecerii, sau „Ppesachim” = „a trecerilor” (de la pesách = trecere)(cf. O. Densușianu, Istoria limbii române, I, 1964, p.173; și tot așa: Dictionarul limbii române moderne, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 589 și toate ediţiile ulterioare; se admite că termenul „pesah” ar putea fi și de origine egipteană, iar în limba româna ar fi ajuns prin filiera bizantino-latină, cu forma „Paschae”). În aramaică, dialectul postexilic (vorbit și de Iisus), exista termenul peschá, care definea sărbătoarea iudaică târzie a Paștilor, cu ceremonialul ei calendaristic (Maurice Carrez și François Marcel, Dictionarul grec-roman al Noului Testament, trad. rom. de Gheroghe Badea, Editura S.B.I.R., Bucuresti, 1999, p. 221).
În vocabularul creștin, termenul ebraic „PAȘTI” a fost preluat fără nici o dificultate, pentru că Patimile și Învierea Domnului, ca evenimente prăznuite în cea mai deplină comuniune eclesială, au coincis cu Paștile evreiești. Altă legătură între ele, în mod sigur nu există (cf. Corinteni 5, 7-8), decât numai un firesc paralelism sinonimic: după cum la baza Paștilor vechi stă eliberarea unui popor dintr-o robie văzută, pământească, Sărbătoarea creștină a Paștilor semnifică eliberarea tuturor popoarelor din robia nevăzută a păcatului și a morții (ibidem).
În Vechiul Testament, atât în momentul instituirii ei divine (Ieșirea 12) cât și în contextul ei istoric imediat (Iosua 1-5), Sărbătoarea mozaică a Paștilor cunoaște numai forma de plural, tocmai datorită multiplelor ei semnificații, pe care și le păstrează întocmai, ba chiar și le mai și sporește în creștinism.
Despre sărbătorirea Paștilor în Biserica veacului apostolic, găsim informații în cele mai vechi scrieri ale creștinismului (Constituțiile Apostolice, V, 17-19; VIII, 33); Canoanele Apostolilor; Canonul I – Antiohia, menționate la pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica generală (cu noțiuni de artă bisericească), Editura I.B.M.B.O.R., 1985, p. 214). Potrivit acestor mărturii, denumirea de Paști, la început era atribuită de către primii creștini comemorării anuale a Cinei cele de taină, celebrată în Joia Patimilor, seara, printr-o masă rituală care imita Cina lui Iisus și Sfânta Euharistie (ibidem).
Așa cum la evrei, denumirea de PAȘTI s-a extins, în timp, la întreaga perioadă a Azimelor (14-21 Nisan), tot așa și primii creștini au trecut, treptat, de la comemorarea Sfintei Cine, la aceea a morții și mai ales a Învierii Domnului. Comemorarea în paralel a Cinei și a Învierii în Biserica primară, cu acelasi titlu de Paști, constituia o anticipare a ceea ce în literatura teologică de mai târziu, se va numi „Paștile Crucii” (adică sărbătoarea Sfintelor Patimi) și „Paștile Învierii” (comemorarea Învierii Domnului). Deci prin PAȘTI, creștinii Bisericii primare, ca și cei din veacurile imediat următoare, înțelegeau atât sărbătoarea Învierii Domnului cât și a Cinei celei de taină, precum și a Sfintelor Patimi, iar uneori numai comemorarea acestora (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântarea I la Rusalii, la pr. dr. D. Fecioru, Cuvântari la praznice împărătești, p. 247). De aceea, săptămâna numită de noi, cei de astăzi, „Săptămâna Sfintelor Patimi”, sau „Săptămâna Mare”, la ei se numea „Săptămâna Paștilor” sau „Zilele Paștilor” (Constituțiile Apostolice, V, 13, 18, în vol. Scrierile Părinților Apostolici, I, II, pp. 129, 147).
Cu timpul însă noțiunea de Paști s-a clarificat și s-a restrâns numai la Sărbătoarea Învierii Domnului, pe care noi, cei ce-i suntem astăzi nevrednici beneficiari, nici măcar nu ne străduim să-i reținem și să-i rostim corect denumirea biblică (de PAȘTI), ci o risipim în tot felul de exprimări neautentice, neserioase și chiar eretice, cum ar fi: „Paște”; „de Paște”; „la Paște”; „Paște fericit!”, etc., toate ilustrând o regretabilă carență de cultură creştină, sau cum am mai zis la început, un grav păcat cu neștiință.
Dar de acum gata! S-a încheiat cu neștiinta, cu bâjbâiala și cu incertitudinea, bineștiind că noi nu prăznuim „Paștele”, ci „SFINTELE PAȘTI” și că e incorect să ne felicităm cu „Paște fericit!” sau chiar cu „Paști fericite!”, pentru că atât PAȘTILE cât și Crăciunul sau alte sărbători, sunt zile pline de sfințenie și de fericire prin însăși natura lor. Așadar, dorința noastră trebuie să se refere la noi înșine și la faptul că noi, viața noastră și familia noastră trebuie să dorim a fi fericiți de SFINTELE PAȘTI, de Crăciun, de Anul Nou, sau de alte sărbători! Cine are urechi de auzit …