Ne aflam amândoi în barul imens al hotelului de cinci stele, undeva la etajul al zecelea, acolo unde panorama orașului se decupa în milioane de lumini în liniștea miezului de noapte.
Amicul meu purta, ca de obicei, un costum de culoare albastru-închis, doar că acum, fiind noapte și foarte frig afară, renunțase la cămășile lui albe, apretate impecabil, și la cravată. Îmbrăcase, în schimb, o helancă albă, cu guler înalt, tipică pentru moda anilor ’70, făcută faimoasă de staruri de cinema de talia lui Alain Delon sau Marlon Brando, ultimul purtând așa ceva în „Ultimul tango la Paris”.
Nu mai rețin exact ce apucasem să comandăm, cel mai probabil un coniac Hennessy, preferatul lui dintotdeauna. Niciunul dintre noi nu avea de gând să spargă prea curând gheața, adică să înceapă să vorbească despre frământările proprii, despre ultimul eșec familial, despre copiii care, crescând, au început să ne părăsească sau despre cât de mult ne-am dori să mai întâlnim o ultimă mare iubire.
Îl știam de când era copil, de vreme ce ne-am cunoscut la școala din cartierul unde locuiam cu părinții noștri. Pe atunci ne-a apropiat pasiunea comună pentru jocul de fotbal, pe care ajunseserăm să-l practicăm la una dintre echipele orașului, la grupa de copii. Niciodată, de altfel, nu am putut da uitării duminicile pierdute pe stadionul echipei de suflet, amândoi făcând adevărate fixații pentru eroii arenei de peste patruzeci de mii de locuri. Ne făceam mici, sughițând de emoție, în clipa în care galeria Viola începea să cânte, iar noi practic nici nu mai priveam la jucători, ci ascultam, nemairespirând, vocea unificată și divină a acelor oameni.
Ultima mare bornă a prieteniei noastre a fost în noaptea banchetului de absolvire a Liceului Calderon. Cheful l-am ținut la o bază elegantă, aflată chiar în apropierea marelui stadion, care era acoperită cu verdeață, era în iulie, iar noaptea fierbinte ne-a împresurat pe toți cei de acolo cu un sentiment straniu, de sfârșit de capitol, al vieților noastre de până atunci.
Amândoi eram însoțiți de fetele pe care le iubeam de ceva vreme și totul în jurul nostru emana căldură, excitație, multă emoție și o doză apreciabilă de alcool, care ne ajuta să stingem nostalgia unui final de ciclu. Apoi, între noi s-a așternut o lungă și dureroasă tăcere, ca și când trecerea de la adolescență la viața adultă cerea amputarea acelui trecut imposibil, totuși, de uitat. Nu ne-am mai văzut, așadar, ani buni de atunci, până într-o zi, când, la fel ca în noaptea aceasta, am primit un telefon de la el, prin care mă ruga să ne vedem câteva zile mai târziu, aici, în orașul nostru. Îl numesc astfel, pentru că, deși el l-a părăsit demult, imediat după banchet, familia sa alegând să se mute în capitală, Timișoara a fost acel loc al creșterii noastre, de la care a pornit totul.
La vremea revederii, abia împliniserăm 30 de ani, eram amândoi căsătoriți și așteptam ca soțiile să nască primii noștri copii. El devenise unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri din această țară, în timp ce eu încă îmi căutam „drumul” împletind cariera nu prea bănoasă de gazetar de televiziune cu pasiunea scrisului.
„Știi cât de tare ne-am îmbătat în noaptea aia? A trebuit să chem șoferul de la filiala locală a firmei să ne ducă la casele noastre. Ca un amănunt: mai am și acum casa cumpărată prin ’98. Nu e departe de liceul nostru, de altfel ai fost în ea în mai multe rânduri, nu-i așa? Și mereu însoțit, din câte mi-ai relatat…”
A râs cu o poftă teribilă, încât parcă întregul bar de pe acoperișul hotelului s-a mișcat odată cu noi când și-a amintit de faptul că, aidoma unui prieten sensibil și generos, s-a bucurat să-mi pună la dispoziție vila impozantă pentru micile mele escapade amoroase.
„Și acum, Marcel, ce ai de gând să faci mai departe?”, am simțit nevoia să-l chestionez, destul de lipsit de diplomație.
„Înțeleg că ai părăsit Bucureștiul pentru totdeauna, abandonând și cariera politică chiar când ai devenit un star pe firmamentul dreptei conservatoare. Erai ministru când ți-ai depus demisia din fruntea partidului. Totul s-a întâmplat din cauza ei?”, am plusat, la fel de brutal ca întrebarea de dinainte.
M-a privit cu blândețe, rămăsese același bărbat carismatic și impozant, care îmi amintea de puștiul de optsprezece ani, de aproape un metru și nouăzeci de centimetri și frumos ca un Adonis, din vremea adolescenței noastre.
„Da, am demisionat pentru ea! Am renunțat la tot, nu doar la politică, ci și la afaceri, pe care le-am înstrăinat cu mult timp înainte. Acum sunt liber, iubesc din nou și am decis să mă întorc pentru tot restul vieții în orașul în care m-am născut. Acolo nu mă mai reține apoape nimic, câtă vreme ambii mei copii trăiesc de mult în străinătate.”
Nu știu de ce, dar la finalul confesiunii sale l-am prețuit pe fostul meu prieten din tinerețe mai mult decât oricând. I-am și spus-o franc și aproape fericit că a ales, la fel ca întodeauna, cea mai bună cale pentru a-și trăi viața, așa cum ar trebui să facem fiecare, la momentul potrivit.
În timp ce ne pregăteam să părăsim hotelul, nu la fel de beți ca data trecută, l-am auzit strigându-mi că, de acum înainte, mă voi putea bizui din nou pe prietenia sa, la fel cum proceda în timpurile fremătătoare ale copilăriei noastre. Prin urechi încă îmi răsuna propoziția rostită de el cu atâta naturalețe și delicatețe, ca un imn de devoțiune din partea unui bărbat la adresa femeii iubite: „Am demisionat pentru ea”.
