Mă întâlnesc zilnic cu statul. Degeaba, cu ochii-n patru sau cu ei în soare. Am făcut-o și zilele trecute, când soarele strălucea ca-n vremurile lui bune. De vară. Ba chiar ca una caniculară, după-amiaza. O după-amiază căreia nu-i păsa că zilele încep să moară de tinere. Ea își trăia — și prea bine făcea — viața. Sau, ca după-amiază, după-viața?

Și cum cu statul în banca mea nu mă împac prea bine, cum încă nu am una în parc sau în fața blocului, dar, recunosc, câte-o bancă, la umbră, nu mă lasă rece — of, ce verde e uneori! —, stau în soare. Pe Bogdăneștilor, în zgomot, încercând, de pe trotuar, să comand un taxi. Dar eu, când vorbesc la telefon, n-am nimic în comun cu statul pe loc. Pe fundul meu, care, și așa, îmi e teribil de incomod prin lipsa lui crasă de proporții. Prin urmare, mă fâțâi. De colo-colo, mai ales că vocea dispecerei — la care nu renunț nici în ruptul capului în favoarea aplicațiilor — mă face și mai dinamic.

Sunt cu fiică-mea de aproape opt ani, cu mâna ei în mâna mea și nu-mi mai rămâne o mână pentru ghiozdan când sun. Așa că-l așez jos, lângă o poartă de instituție. O poartă metalică pe care nu scrie nici „câine rău”, „nici fumatul interzis”. Și nici „statul minții-n loc”. O poartă deschisă din toate punctele de vedere. Cu, firește, o bogată colecție de mașini înăuntru.

Mă fâțâi, cum spuneam, în așteptarea vocii. Și trec cu un pas-doi granița imaginară dintre statul afară și statul înăuntru. Destul să-mi atragă atenția asupra acestui fapt și copilul, și statul. Mai ales ultimul, care de-abia aștepta. Din plictiseală, din obediență față de regulamente (a se citi: șefi)?

Iar statul strigă. Strigă fiindcă asta e treaba lui dintotdeauna. Să ocupe o țară și să strige. Democratic sau nu, tot stat e. Și riscă foarte puțin să trezească patria în noi. O știe prea bine. De la portar la șef de instituție. Fie ea și de interes public. Fie ea, ca-n cazul meu, o curte de interes public.

Ați ghicit, firește, ce striga statul meu, așa că nu mai poposesc. Doar atât: „Nu e voie! E interzis…” E interzis interesul public?

Vorbitorul la telefon din mine a stat liniștit, dar tatăl parcă n-ar fi stat la coada cuvintelor. Strigătelor. Și n-a stat, însă nici n-a ajuns la eroismul de altădată. Cuiul în care l-a pus — la stat — era parcă prea sus pentru o asemenea cauză. Iar despre portari, paznici — ornamentali, de regulă, până la a friza ridicolul —, numai de bine. A lor va fi împărăția șefilor. Mai cu seamă a acelorași, aleși democratic sau numiți iar și iar. A șefilor eterni. Care nu mai au nevoie de voce, când au atâtea la dispoziție. Și toate de aceeași coloratură, în aceeași operă. Operetă?

P.S. 1: Nu am numit instiuția fiindcă nu are niciun fel de importanță o asemenea „dezvăluire” în rândurile de mai sus. Statul e eroul principal. Statul privat care privează. Statul privatizat de la portar în sus. Sau invers?

P.S. 2: Până a veni taxiul am aruncat, în pubela galbenă a statului, un pachet de țigări grecești, rare pe piața noastră. Reprezentanții statului pot verifica, dacă nu cumva, între timp, s-a ridicat gunoiul ori s-au umplut supermarketurile românești cu această marcă de țigări. E dovada trecerii mele pe acolo. Sau a statului meu acolo — cum doresc ei.