Sunt parlamentarii analfabeţi? Iată o întrebare care se aude tot mai des. Nu sunt toţi, îmi spun după ce stau de vorbă cu Eugen Negrici. Şi cu Traian Dobrinescu.
Nu te opri, nu te întoarce, „romanul” din 2016 al lui Traian Dobrinescu, atrage atenţia asupra autorului: nu fiindcă e deputat în parlament, nu fiindcă e un sprijin important pentru acţiunile Uniunii Scriitorilor, ci fiindcă „romanul” e o confesiune în care pulsează tiparele unui temperament: oltean, să scriem.
Traian Dobrinescu debutase în 1990 în volumul colectiv Preludii epice, adăugase două volume de versuri, ca să-şi mai sporească bibliografia cu un roman, Cei morţi înainte de moarte (2013). În pagina pe care i-o consacră în „Orizont”, nr. 3, martie 2016, Marian Odangiu ne mai fixează câteva repere: „Traian Dobrinescu este şi un om de afaceri, şi un politician de notorietate, nonconformist şi incomod, adulat de unii şi contestat de mulţi dintre cei care i-au fost ori îi sunt în preajmă. Scoaterea la lumină fără urmă de pudoare a propriei biografii e în măsură să dea satisfacţie curioşilor indiscreţi, avizi de picanterii şi secrete intime”.
Să se arunce politicianul, omul de afaceri, aşa, imprudent, în gura leilor? A criticii necruţătoare? Dimpotrivă, are un consilier important. Suntem avertizați în „Nota autorului” , pagina inaugurală a cărţii, că romanul acesta este scris la insistenţele lui Eugen Negrici. Acesta „a pus preţ pe viaţa mea ca subiect de expunere literară”, mărturiseşte autorul. Şi Eugen Negrici are dreptate, „expunerea” e mereu citabilă:
„Zburdălnicia şi superficialitatea mi-au stricat relaţiile cu tata. El — om chibzuit şi respectat în sat, eu — un copil care tinde spre nimic. Că citeam, nu era mare brânză. Oltul era aproape şi ademenitor de limpede pe vremea aia, când nu erau combinate chimice şi hidrocentrale în calea lui. Înotam de la şapte ani şi era să mă înec. Ne adunam în grupuri pe malul Oltului…”.
Câteva pagini mai încolo, familia are altă imagine. Şi, desigur, tatăl: „Multe necazuri i-am pricinuit tatălui meu, cel ce plănuia şi vorbea de unul singur pe lângă căruţa cu boi, omul puternic, muncitor şi ambiţios, care de-a lungul vieţii a construit cinci case, avea cel mai bun vin din Orleşti, era ascultat şi respectrat de comunitate”.
Imaginea tatălui patronează un şir de întâlniri, unele cu dascălii de mai târziu. Autorul numeşte cu umor întâlnirile, desigur inevitabile: „Domnul Sandu a fost numit diriginte la clasa mea, îmbătrânit prematur şi băutor fruntaş şi primul lucru care l-a făcut a fost un cerc perfect, pe tablă, cu mâna. El ne va preda desenul. I se întâmpla uneori să adoarmă cu capul pe catedră…”
„Citeam de-a valma, dincolo de lectura obligatorie”, mărturiseşte autorul şi transcrie liste lungi de cărţi citite. Bildungsromanul, romanul formării, are toate etapele necesare, pliate cu grijă pe evenimentele de la sat, de la școala primară, de la imaginuile educatorilor.
Importante, pentru modelul de scriitor, sunt anii de la Facultatea de Filologie de la Cluj. În frunte sunt cei mari, cei care sunt deja celebri, iluştri echinoxişti. De portrete sfioase au parte profesorii din Cluj; sunt mari. Sunt demni de respect. Studentul Traian are prietenii lui, cursurile şi seminariile lui, prietenii lui. Devine profesor — excelent e „documentarul”: cum e cu profesorii tineri în şcolile din România anilor ’80. Dar vrea să scrie, să fie scriitor, are dialog cu editura cutare. Cartea lui va apărea.
Nu te opri, nu te întoarce rămâne o deviză de viaţă: nu te opri, nu te întoarce, trebuie să fii învingător. Dialogurile de atunci: pline, încă, de speranţe. Luna trecută am stat, la o vorbă, cu Traian Dobrinescu: nu mai e parlamentar, nu e (încă) miliardar fiindcă lucrează la un nou roman. Şi ne urează — cum vă urez şi eu dumneavoastră — Sărbători fericite!