Îl vedeam des pe bătrânul cu o ținută neobișnuit de dreaptă și de frumoasă, la anii săi mulți, foarte mulți, care își părăsea în fiecare seară locuința dintr-o clădire veche de pe strada Odobescu, pentru a-și face obișnuita plimbare, vreme de jumătate de ceas. Îmbrăcat, iarna întotdeauna, într-un palton negru, din stofă de calitate, iar primăvara și vara fie într-un pardesiu de culoare crem, cu croială franțuzească — gen Lino Ventura —, fie într-un sacou în carouri, haine aparent vetuste, dar niciodată mototolite sau lipsite de o anume eleganță aristocratică. De câte ori îl întâlneam, mă saluta cu simpatie și, era să uit, ducându-și mâna dreaptă spre pălăria de fetru pe care o purta mai tot timpul, mai puțin vara, când era insuportabil de cald afară.

Semăna foarte mult la trup, dar mai ales la fizionomie, cu un alt personaj al unor tempi passati, născut și el în Timișoara, e vorba de Ștefan Kovacs.

Da, fostul mare antrenor al Ajax-lui de la începutul anilor ’70, și apoi al naționalei de fotbal a României, de pe la mijlocul acelorași ani. La fel ca Piști Kovacs, și el, bătrânul de pe strada Odobescu, obișnuia să fumeze mult, dar totuși nu la fel de mult precum legendarul nostru compatriot.

Născut pe la mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, prin urmare mai tânăr cu cinci ani în comparație cu carismaticul om de fotbal sus-pomenit, prietenul meu (căci aveam să mă apropii, la un moment dat, de el) fusese avocat în Baroul timișorean vreme de aproape jumătate de veac. Prima mea întâlnire cu avocatul s-a petrecut în urmă cu vreo douăzeci de ani, pe când el trecuse deja de șaptezeci, în vreme ce eu abia împlinisem douăzeci și trei. De atunci, aveam să ne întâlnim de cel puțin câteva ori pe an, mereu într-o cafenea retrasă și dichisită din zona centrală a orașului. Discuțiile noastre se întindeau de la politică, sport, literatură, până la felul în care arăta Timișoara acelor ani, cu clădirile ei falnice, dar — cum cu amărăciune constata mereu — atât de tragic siluite de anii comunismului, în care devenise politică de stat ca toate bijuteriile arhitectonice ale orașului să semene între ele prin cenușiul morbid în care fuseseră zugrăvite, ultima oară, prin anii ’50 ai regimului stalinist.

De la el am înțeles, mai mult decât de la oricine altcineva, de ce ne-am comportat așa cum făcut-o în deceniile de libertate de după ‚’89 și, mai ales, de ce nu reușim să ne dezlegăm nicicum „lanțurile” imaginare de la picioarele noastre de cetățeni iluzoriu liberi și democrați, din prezentul care ne dizolvă în magma neputințelor noastre.

„Așa cum un om oarecare, cu sau fără însușiri, vorba lui Musil, nu devine peste noapte erou, tocmai pentru că nu are de gând să facă nimic nenatural în această privință, în sensul hybrisului antic, nici măcar în fața celor care îl iubesc din fașă, părinții săi, de pildă, tot așa se petrec lucrurile și cu națiunile. Când alegi să băltești în mediocritate și în dezonoare, motivând mereu că de vină este fatalitatea istoriei, alegând politicieni inepți și fără suflet în relația cu cei conduși, adică, desigur, cu noi, rezultatul îl vedem cu toții. Dar, cum nu vreau să te necăjesc prea tare, tu fiind încă tânăr, nădăjduiesc că mai ai o șansă să vezi cândva limanul!”, mi-a spus, la una dintre ultimele noastre întâlniri, bătrânul avocat.

Apoi, zâmbind enigmatic, s-a ridicat tinerește de la masă, motivând că se întunecă curând, iar el nu și-a dus la capăt obișnuita plimbare de seară.
Peste puțină vreme am aflat că a trecut în lumea celor drepți, exact la o zi după ce împlinise nouăzeci de ani.

A luat cu el, odată cu sufletul său bun și tămăduitor, și toate profețiile sale întunecate sau doar amărui, dar, mai ales — fapt infinit mai trist —, eleganța și noblețea de spirit dintr-o lume, și ea, definitiv dispărută.