Toni Ionescu, un nume de care multă lume a auzit măcar în treacăt. Cine să fie, se pot întreba unii? A! Da! parcă e tipul ăla haios… stai unde l-am văzut? Un nume de burghez obişnuit. Ar putea fi chiar rudă cu Eugene Ionesco. După momentele de absurd pe care le scoate din te miri ce şi le foloseşte cu dezinvoltură în mod sigur sunt măcar neamuri în spirit.
Dar tot la fel de bine poate veni direct dintr-o schiţă a conului Iancu. Parcă acu un minut s-a ridicat de la masa berăriei din gara Ploieşti şi te aştepţi să arunce o idee sau o vorbă trăsnită.
Că dacă e vorba de trăsniti, el este unul din cei mai mari. Doar a jucat nu mai puţin de 12 sau poate 14 ani în acest sitcom autohton. Nici nu mai ştie exact caţi ani au trecut. Ce ştie sigur, că e cel mai longeviv serial de acest tip din lume. Trasniţii, la început au fost militari. Şi nu oriunde ci chiar în NATO, dănd o mână de ajutor la integrarea nord-atlantică, cu mijloacele lor, nebunia şi hazul de orice. Iar mai apoi, după cum a evoluat societatea, au trecut în poliţie şi unde mai era nevoie de nişte zăpaciţi.
Alţii de peste mări şi ţări, cu actori plătiţi regeşte, au făcut şapte, opt, poate nouă sezoane treaba asta. Şi au renunţat. Sau de-a dreptul au clacat. Uzura fizică, dar şi oboseala mentală este enormă la un serial de comedie ce se face aproape fără scenariu, unde se vine cu idei noi şi ciudate chiar în timpul filmării. Toni a făcut de toate pe platou. A jucat cu vervă, a scris parţi de scenariu, a regizat. În momentele cînd nu avea nici o treabă era sufleorul echipei. Omul orchestră bun la toate, adică sergentul Ferdinand Mârlanul.
De doi ani, Toni Ionescu nu mai este Mârlan. A ieşit din pielea personajului. Mai mult de nevoie decât cu voia lui. Echipa de conducere a ajuns la concluzia că nu prea are haz. Sau poate talent? Pretexte sunt uşor de găsit. Oricum, a făcut pasul în lateral când a simţit că nu-l plac şefii. Nu a fost dat afară cum colportează unii. Nu regretă în mod deosebit că nu mai face parte din acea producţie. Unii colegi şi unele situaţii i-au rămas la inimă. Dar nu este supărat şi încearcă şi alte modalităţi de exprimare. Joacă de unul singur. A încercat şi regia de teatru. Chiar are o dramatizare pregătită. Din păcate încă nu şi-a găsit teatrul ce să-i acorde girul şi să-i monteze piesa.
Viaţa de actor ieşit din armată şi ajuns civil nu este simplă. Citeşte mult teatru. Îşi consumă pasiunea de mare cinefil. Filmele văzute, le trăieşte şi joacă alături de situaţiile ce se petrec pe ecran. Fiica sa îl surprinde adesea recitând sau dând replicile şi strâmbându-se alături de ecranul televizorului.
Nici sportul nu este departe de preocupările sale. În tinereţe a practicat o seama de activităţi fizice. Dar cine ar fi putut crede că este un entuziast fără margini al fotbalului australian?
„Eu am ştiut de mic că voi fi actor. În şcoală pauzele erau doar ale mele. Toţi colegii se adunau în jurul meu să vadă ce-mi mai trece prin cap şi ce prostii mai fac”.
Nu are şcoală de actorie, este autodidact. O mare şcoală de televiune au fost anii petrecuţi la „Chestiunea zilei”. S-a plecat de la unu, două minute şi s-a ajuns la peste zece minute jucate în direct fără tăieturi sau reluări. Nu se putea corecta nimic. De cele mai multe ori nu era scris ceva pe hârtie, doar inspiraţia de moment.
A învăţat de la Louis de Funes poate mai mult decât ar fi asimilat în băncile vreunei academii cu nume pompos.
O întâmplare plină de tâlc îl defineşte. Pe platourile de filmare a avut parte de jocul destul de anost şi lipsit de har al unei domnişoare debutante, ce-şi uita mereu replicile. A încercat s-o îndrume şi să o ajute. Păcat de timpul irosit. Şi-a primit riposta plină de ţâfnă: „da, dar eu sunt o ACTRIŢĂ, am diplomă!”
Cel mai bun actor al timpurilor noastre, după părerea mea, ce se poate adapta oricărei situații. Păcat ca nu este apreciat la nivelul sau de către „colegi” de breaslă.