Ce fain că Universitatea de Vest a ales ca personalitatea culturală a acestei perioade a anului să fie Ion Monoran: Mono! Într-un anume fel, era inevitabil, dar, așa cum știți, la UVT cultura nu are cum să fie altcumva decât Capitală. E un slogan polemic, evident, fiindcă, de atât de mulți ani, Asociația cu Pricina nu ne oferă decât proceduri, expertize, scheme și tot felul de play-back-uri ridicole. Evident că sunt rău acum și că, cei care știți cum au decurs lucrurile pe-aici, ați și spus în gând că sunt malițios. Așa e, nu am ce face, nu am țânere, cum se zâce aici, la noi, în Banat. Dar nu asta e important acum, ci faptul că pe holurile UVT sunt poeme, fotografii, manuscrise ale unuia dintre cei mai importanți poeți ai Banatului. Da, Ion Monoran nu a fost doar disidentul revoltat al generației mele, nu a fost doar poetul care, la Cenaclul „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, pârjolea, prin vocație, închipuirea noastră de atunci despre Poezie, ci a devenit mai mult: revoluționarul. Un cuvânt oribil și igrasiat de gângăveala bolșevică, dar istoria noastră recentă reține că el a strigat, în seara de 16 decembrie 1989, împreună cu Dan Zăgănescu, ceva imposibil de gândit pentru lașitatea din noi: Jos Ceaușescu!
Nume de referință al generației optzeciste, refuzând orice fel de compromis, Monoran își amână debutul editorial până dincolo de limitele vieții. Cel dintâi volum, Locus periucundus (Ed. Marineasa), vedea lumina tiparului postum, în 1994, cuprinzând o serie de poeme scrise în perioada 1975–1989.
Mono a fost „un băiat furtunos”, dar și a pus „rămășag/ că niciun redactor nu s-ar încumeta/ să publice un text ca ăsta prin reviste/ cu atât mai puțin ideologii/ cu care odată și odată tot am să mă răfuiesc eu…”). Al doilea volum, Ca un vagabond într-o flanelă roșie (Ed. Marineasa, 1996), include poeme din perioada 1972–1979 și continuă aceeași litanie/confesiune a unui exclus nostalgic. Dar volumul meu preferat al lui Mono a apărut abia în 2009, când prietenii săi Viorel Marineasa și Daniel Vighi alcătuiesc o nouă antologie, Eu însumi, apărută la editura Cartea românească, ce reunește poeme din anii comunismului.
Pe Mono îl știam de la „Pavel Dan”, evident, dar primul paveldanist pe care l-am cunoscut în carne, oase şi poezii nu a fost Mono, ci Mircea Bârsilă. În Căminul 16, unde stăteam noi, băieţii de la Universitate, faima unui poet alerga destul de repede printre filologi, mai ales că eram atât de puţini. Şi, sincer să fiu, ce să fi căutat, prin anii aceia, la Filologie, dacă nu aș fi vrut să fiu scriitor! Aşa că eram ca un burete uscat când venea vorba despre literatură, cenacluri, poeţi. Dar anul I a trecut fără ca eu să fi avut curajul să merg la cenaclu. Ştiam foarte bine că sunt scriitor, deşi, la fel de bine, ştiam că ceea ce scriam nu era, ÎNCĂ, literatură.
În iarna lui ’76 spre ’77, am scris poeziile despre Bicicletă şi Mircea Bârsilă m-a sfătuit să vin la Cenaclu. La „Pavel Dan”. Unde aveam să citesc. Atunci, la prima lectură a mea, l-am auzit vorbind pe Ion Monoran. Era autoritar, tranşant, tobă de poezie, pletos, abrupt de sincer, fermecător. O duminică lungă, cu discuţii interminabile, începută dimineaţa, la 10, şi terminată spre seară la restaurantul „Sinaia” sau la un birt dintr-o curte interioară. Asemenea tuturor duminicilor care au urmat, în ani, la „Pavel Dan”. Cu cei de mai sus şi, într-o ordine aleatorie, cu Eugen Bunaru, Lucian Petrescu, Daniel Vighi, Gheorghe Secheşan, Ghiţă Pruncuţ, Ioan Crăciun, Adrian Derlea, Gogu Lână, Corina Rujan, Corina Vinţan, Bata Konstantinovici, George Terziu ş.a.m.d.
