Adrian Jicu (n. 1979, în Bacău) este lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău şi redactor asociat la revista „Ateneu”. A publicat, de-a lungul anilor, câteva sute de cronici literare, comentarii critice, recenzii etc. în revistele „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Cultura”, „Observator cultural”, „Vitraliu” etc.
De asemenea, a publicat volumele Dinastia Sanielevici. Prințul Henric, între uitare și reabilitare („Cartea Românească”, 2008), Coordonate ale identității naționale în publicistica lui Mihai Eminescu. Context românesc și context european (Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2012), Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă („Casa Cărții de Știință”, 2014), Mon cher Basile. Eseu despre identitarul lui Vasile Alecsandri (Casa Cărții de Știință, 2014) și Baricada de hârtie. Cronici, recenzii și alte anacronisme (Casa Cărții de Știință, 2020).
Robert Șerban: Domn profesor, domn scriitor, domn director? Ce-ți sună mai bine? Cum îți cade bine să ți se spună?
Adrian Jicu: Am să-ți răspund pedant, cu versurile unui auctor supracanonizat și aproape sanctificat, pe care însă nu-l mai citește aproape nimeni: „Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe,/ Cine ţine toate minte/ Şi ar sta să le asculte?…” Așadar, nu e vorba despre ce și cum îmi sună bine mie, ci dacă cele trei formule cu care mă ispitești prietenește sunt sau nu acoperite de realitate.
Să le luăm pe rând. „Domn profesor” e cea mai potrivită, cu toate nuanțele ei, inclusiv cele ironic-parodice. Parcă-ți (tre)saltă și acum inima de bucurie, când te gândești la profesorul Dan Voiculescu, la profesorul Adrian Năstase, la profesorul Klaus Iohannis și la alții, ejusdem farinae. Lăsând gluma deoparte, asta sunt: profesor. De douăzeci de ani. Și cred că voi fi așa, cât o fi lumea asta și pământul, vorba unui clasic. Fiindcă asta îmi place să fac. Aici mă regăsesc. La catedră, cum s-ar zice, alături de studenți sau de elevi, de la care învăț permanent și de la care îmi iau energia.
Mai departe, lucrurile se complică. Treaba cu „domn scriitor” îmi sună pompos & ridicol. Simplificând, pot spune așa: trăim vremuri ciudate, în care toți cei care scriu se consideră scriitori. Se scrie mai mult decât se citește și se publică în draci. Și cărți de calitate, dar și foarte multă maculatură. E doar unul dintre motivele pentru care ideea de scriitor e aproape compromisă. Să ne amintim ce însemna a fi scriitor în perioada pașoptistă, în epoca „Junimii”, în interbelic și chiar sub comunism. Nu, a nu se înțelege că sunt nostalgic, ci doar că observ o degradare a statutului scriitorului. Mai ales că sunt destui cu patalama și legitimație, care au luat cu asalt Uniunea Scriitorilor doar pentru suplimentul de pensie introdus, dacă nu mă înșală memoria, prin anii ’90, la inițiativa lui Adrian Păunescu. Miză strict financiară. Ceea ce s-a răsfrânt negativ și asupra scriitorilor adevărați, care, cu câteva excepții, nu prea se mai văd în această gloată gălăgioasă și prolifică.
Dau un exemplu, deși sunt foarte multe. Deunăzi, primesc un e-mail pompos, de la un individ care se autointitulează „unul dintre liderii generației poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații”. Ipochimenul susține că este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreședinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societății Poeților Francezi, membru al Societății Poeților și Artiștilor din Franța etc. N-am verificat, recunosc. Deține — după cum pretinde — numeroase premii naționale sau internaționale pentru poezie, aforisme, critică literară și proză scurtă. Cărțile sale de poezie au fost premiate de mai multe ori de Societatea Poeților Francezi și de Societatea Poeților și Artiștilor din Franța. Deși n-a împlinit 50 de ani, a publicat peste 50 de volume și se consideră „poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme și promotor cultural”. Poți să-l contrazici?! Spune tu, Robert Șerban, poți să-l contrazici?!
R.Ș.: Dacă am face-o, omul ne-ar trimite la muntele lui de cărți publicate, cu care se certifică…
A.J.: Și e plină lumea de astfel de grafomani… În aceste condiții, apelativul „domn scriitor” alunecă în derizoriu… Nu mă consider scriitor. Mai degrabă cronicar literar, în accepțiunea decentă pe care a dat-o recent Marius Chivu, într-un articol din „Dilema veche”, în care anunța că renunță la acest gen, după două decenii. Chiar dacă am publicat câteva volume, dar nu mă simt creator în sensul plin, pe care îl implică proza sau poezia. Eu am glosat și glosez pe marginea cărților scrise de alții. Oare mă face asta scriitor?
Cât îl privește pe „domn director”, el este deja istorie. Deși unii mă contactează în această calitate/ipostază și acum, nu mai sunt director. Am fost nevoit să plec de la conducerea Bibliotecii Județene „Costache Sturdza” din Bacău și, de la 1 ianuarie 2020, am revenit la catedră. Rămânem, așadar, la „domn profesor”. Sau, și mai bine, la Adrian, fiindcă nu sunt (sper!) un tip care să se formalizeze/formolizeze prea mult.
R.Ș.: Dacă un elev de clasa a XI-a te-ar întreba de ce e bun un critic rău, ce i-ai răspunde?
A.J.: Înainte de orice, aș deveni circumspect. Unde mai găsești, domnule poet, elevi cu care să discuți asemenea chestiuni? Vorba lui Sorescu: „Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că nu poţi”. Dacă, prin reducere la absurd, s-ar întâmpla una ca asta, i-aș spune că un critic e asemenea unui boxer sau unui luptător MMA. De ce sunt considerați Floyd Mayweather sau Conor McGregor luptători de top? Pentru că în ring sau în cușcă sunt răi. Morala e clară: cu cât mai agresivi, cu atât mai apreciați. Așa e și în critica literară… Un critic bun e un critic rău. Și vițăvercea. Dar atenție la cușcă și la simbolistica ei!
R.Ș.: În prefața celei mai recente cărți ale tale, Baricada de hârtie, scrii că, „plasată la periferia criticii, fiindcă nu are sistemă și metodologie, cronica e o Cenușăreasă”. Mai mult, una abandonată, după 1989, de mai toți prinții. Cu toate astea, scrii, constant, cronică de carte. Pentru cine și de ce?
A.J.: Îmi place cheia ironică în care ai citit prefața și cum o aduci din condei în întrebare. Deși nu la asta m-am gândit, reinterpretarea pe care o dai basmului mi se pare potrivită pentru statutul cronicii literare. Ea poate fi văzută ca o Cenușăreasă sedusă și, neapărat, abandonată de „mai toți prinții”. Iar asta cu „prinții” spune multe.
De ce scriu constant cronică literară? Pentru că, pe lângă prinți, există și cerșetori. Pentru că nu putem face toți istorii literare impozante și nici eseuri subtile în care, cu subțirimea condeiului nostru, să câștigăm admirația unanimă a duducilor de la Vaslui. Pentru că trebuie să fie cineva și la munca de jos. Pentru că-mi face plăcere să citesc și să îmi exprim opinia despre cărțile respective. Cât privește „destinatarul”, îți voi răspunde moromețian: „Chestia asta cu scrisul îți aduce vreun beneficiu?” Este, dintr-un anumit unghi, o activitate cronofagă, care nu-ți aduce nici puncte academice, nici notorietate. Ca să nu mai vorbim despre parale… Dar îmi place trebușoara asta. Scriu, așadar, pentru cine mă citește. Fără să-mi fac prea multe iluzii. Cronica literară nu mai are impactul și autoritatea de altădată, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm cu toții. Câtă vreme există oameni interesați de punctul tău de vedere, merită. Faptul că îți trimit cărți și că îți spun (direct sau indirect) că ar vrea să scrii despre ei înseamnă ceva. E și un mod de a te păstra în actualitate, de a fi la curent cu noutățile, cu literatura contemporană.
R.Ș.: Ți s-a întâmplat să nu prizezi un scriitor, dar mai târziu să-l găsești bun? Sau invers: să-l citești cu o plăcere din ce în ce mai subțiată de trecerea timpului?
A.J.: Da. Pot apărea surprize sau chiar revelații. Și într-un sens, și în celălalt. E în firea lucrurilor să se întâmple așa. E nevoie de o anume flexibilitate pentru a nu rămâne încremenit în propriile pre-judecăți critice.
R.Ș.: Literatura română e molcomă și conformistă de nu face gaură în cer nici aici, acasă, nici în deplasare, sub alte ceruri? Ce hibe crezi că are, dacă are? Sau e vreun complot împotriva ei?
A.J.: Nu poate fi decât o conspirație. Se vede treaba că Oculta mondială lucrează. Altfel nu îmi explic cum noi, urmașii geto-dacilor, care, la rândul lor, sunt „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, noi, care am pus bazele civilizației europene și am construit tunelele din Bucegi, noi, care trăim aici, în Grădina Maicii Domnului, nu am luat măcar un Nobel, două… E ceva putred…
R.Ș.: Aduce, literatura ultimilor valuri de scriitori români, a căror vârstă e între 25 și 40 de ani, ceva nou, aparte, evidențiabil?
A.J.: Depinde cum înțelegem ideea de noutate. În definitiv fiecare promoție/generație are această ambiție, mărturisită sau nu, de a rupe cu tradiția, de a se diferenția, de a propune altceva. Există, la acest val, cum îl numești, o tendință de a experimenta. În fapt, nu e nici ea nouă. S-a vorbit mult, în cazul douămiiștilor, despre biografism, autoreferențialitate, minimalism, mizerabilism, visceralitate, sexualism etc. Deși sunt printre ei autori talentați, care au dat volume puternice, mă tem că nu au reușit să propună o direcție cu adevărat semnificativă… Dar, în definitiv, ce mai este semnificativ în această lume atomizată, care funcționează pe principiul bulei?
R.Ș.: Ce scriitor contemporan important nu-ți place și de ce?
A.J.: Sunt câțiva cărora le apreciez cărțile, dar la care îmi displace aroganța. E posibil să fie o poză, o strategie de marketing. Și mai sunt câțiva, supralicitați, care au monopolizat atenția publicului. Se pricep la toate, joacă tare, au convingeri de nezdruncinat, pe care vor să ți le impună. Deh, fauna noastră literară a fost mereu diversă și spumoasă. Nu ne-am plictisi altfel?
R.Ș.: Nu mi-ai răspuns… Am văzut că, la răstimpuri, postezi, pe Facebook, poezii de Bacovia. Nu s-a învechit poetul lacustrelor, mai rezistă la schimbările climatice?
A.J.: Postez nu doar (din) Bacovia, ci și (din) alți autori. Mi-am făcut obiceiul de a (re)citi, săptămânal, poezie și de a decupa un text care mi se pare potrivit pentru starea mea de moment. Uneori, selecția este influențată de elemente conjuncturale, cum ar fi împlinirea unui număr de ani de la nașterea sau de la moartea unui autor.
Faptul că Bacovia apare des în postările mele ține de convingerea că e cel mai rezistent dintre poeții români, iar poezia lui, neglijată sau luată în balon de critici importanți, se dovedește mai solidă și mai pregătită pentru a supraviețui mutațiilor din ultimele decenii, inclusiv epocii post-umane, vremurilor pandemice și, îndrăznesc un pariu, surprizelor care ne așteaptă.
R.Ș.: Care sunt cele șapte cărți musai de citit într-o viață?
A.J.: Greu de răspuns, fiindcă una e să le menționezi pe cele care îți plac și alta pe cele care îți sunt de folos. Acest „musai” are ceva ambiguu. Funcționează ca un eufemism care vine să îndulcească spaima că e imposibil să alegi doar șapte. Dar, de vreme ce am intrat în joc, trebuie să răspund. Așadar, dacă n-aș avea încotro (cum se întâmplă acum), aș alege, fără ca asta să echivaleze cu un clasament, următoarele cărți: Biblia, Epopeea lui Ghilgameș, rubaiatele lui Omar Khayyām, Divina comedie, Don Quijote, Faust, Frații Karamazov. Și ar rămâne, firește, regretul că am lăsat pe dinafară numeroase alte cărți… Se sparie gândul când constați că unii ca Shakespeare, Baudelaire, Proust, Kafka, Joyce, Tolstoi, Cehov, Mann etc. n-au încăput pe lista ta scurtă. Nedrept de scurtă…