Vlad Stoicescu, mai 2018, pe Facebook:
La final de august 2006, Ion Cristoiu publică în „Jurnalul național” un editorial în care se arată neinformat cu privire la existența și activitatea disidentului Dorin Tudoran înainte de 1989 — neinformat, deci inocent.
În același editorial, Cristoiu lansează — ca ipoteză teoretică — și ideea fabricării de către Securitate a unor disidenți, un fel de contra-disidență din interior însărcinată să se pripășească pe lângă disidența adevărată și s-o submineze.
Cristoiu știe, desigur, că asta e modalitatea cea mai sigură de a submina orice reputație — s-o pui sub semnul întrebării cu invenții fanteziste, deci imposibil de probat. Și ca să-și dovedească din pix teoria, Cristoiu cere imperativ în editorialul amintit desecretizarea dosarelor tuturor disidenților.
Al lui Dorin Tudoran devine public în toamna anului 2010, odată cu inițiativa autorului de a lansa un volum care să strângă cele mai importante file din dosarul său de urmărire informativă, obținut de la CNSAS.
Am scris la acel moment despre numele grele care apăreau în siajul obiectivului „Tudorache” — așa îl alinta Securitatea pe Tudoran. Unii amici sau cunoscuți l-au turnat pur și simplu pe disident, alții au încercat să-l menajeze, relatând doar nimicuri. În dosarul lui Tudoran nu apar însă doar pseudonime de informatori, apar și cetățeni cu nume și prenume care solicită pedepsirea exemplară a disidentului.
Unul dintre acești cetățeni este chiar Ion Cristoiu — cel care, cu patru ani înainte de apariția volumului în cauză, cerea desecretizarea dosarului Tudoran, că cine știe ce surprize sunt acolo, poate Tudoran a fost o invenție a Securității!?
În dosarul de urmărire informativă al lui Dorin Tudoran, numele lui Ion Cristoiu apare în trei rânduri: în două note informative întocmite pe baza delaţiunilor surselor Securităţii şi într-un raport de circulaţie internă al instituţiei, menit să înregistreze „reacţiile scriitorilor” cu privire la disidenţa lui „Tudorache”. Toate scrise în aprilie 1983. Din informaţiile vehiculate de Securitate, se creiona un Ion Cristoiu plasat în tabăra proletcultistă, militând pentru pedepsirea lui Dorin Tudoran şi a celor care îi susţineau cauza.
Eram reporter special la „Evenimentul zilei” în vara-toamna anului 2010. Ziarul tocmai trecuse de la patronat străin (elvețienii de la Ringier) la prizonierat românesc (familia Păunescu). Departamentul de investigații al redacției mai exista doar cu numele, iar curând EVZ avea să se scufunde — cu tot cu jurnalismul practicat acolo — sub nivelul mării.
În septembrie 2010, însă, credeam cu naivitate că se mai pot pune întrebări și obține răspunsuri, fără ca propria conducere editorială să pună bețe în roate la publicarea materialului.
Crezând asta, l-am contactat la acel moment pe Ion Cristoiu, pentru a înțelege circumstanțele prezenței sale în dosarul de urmărire „Tudorache”. Ion Cristoiu mi-a spus, pe scurt, că prezenţa sa în documente era explicată de mania birocratică a Securităţii.
„Cei de la Securitate, prin informatorii din redacţie, au consemnat mirarea mea referitoare la faptul că Dorin Tudoran nu-şi dădea demisia din Uniunea Scriitorilor, dacă tot era disident. Uniunea Scriitorilor nu era nici organ liberal, nici ţărănist. Era o instituţie comunistă”, mi-a explicat Ion Cristoiu.
„Mirarea” de care vorbea, la ani distanță, Cristoiu fusese, de fapt, o poziție dură împotriva disidenței anti-comuniste. Pe scurt, Cristoiu aștepta în 1983 acțiunea fermă a statului comunist împotriva cetățenilor care găseau că-i ceva de criticat la dictatura lui Nicolae Ceaușescu.
Produsă de un fapt — propria sa prezență în dosarul de urmărire —, vehicularea numelui Ion Cristoiu în articolul final devenise imperativă. Obligația de a consemna și poziția sa fusese bifată. Articolul mergea la publicare. Sau, cel puțin, așa credeam eu.
Eram deja într-un scurt concediu, departe de redacție, în ziua în care s-a decis publicarea articolului. Știam că în print-ul ziarului am doar câteva pagini la dispoziție, motiv pentru care pregătisem o variantă prescurtată. Pe online, însă, materialul ar fi trebuit să apară integral, inclusiv cu relatarea despre prezența lui Ion Cristoiu în dosar.
Și, pentru că îi trimisesem personal varianta finală editorului IT al site-ului, articolul chiar a apărut necenzurat în dimineața zilei de 9 septembrie 2010. Pentru vreo oră — până s-au prins mai-marii ziarului și au cerut scoaterea materialului de pe site și înlocuirea lui cu o variantă periată (din care lipsea fix partea despre Ion Cristoiu, prezența sa în dosarul „Tudorache” și explicațiile oferite).
Nimeni din conducerea ziarului nu mi-a explicat vreodată decizia — în condițiile în care, strict jurnalistic, materialul era complet, citând pe larg și explicațiile lui Cristoiu. În ordinea lucrurilor întâmplate la EVZ după preluarea ziarului de familia Păunescu, acela a fost unul din momentele-cheie pentru instaurarea fenomenului de cenzură. Evident că nu l-am perceput așa atunci — și că în vâltoarea lucrurilor mi s-a părut o decizie nedreaptă, stupidă, nu o rotiță într-un tot mai evident mecanism de cenzură.
Astăzi, „Newsweek” publică un interviu cu istoricul Mădălin Hodor. Care susține că se află în posesia unor documente în stare să clarifice o dată pentru totdeauna relația lui Ion Cristoiu cu Securitatea.
Pare să fi fost — vreme îndelungată — o relație deschisă.
Dorin Tudoran, septembrie 2010:
Și două facsimile.
Primul — citate din dosarul meu de urmărire operativă (DUI) reproduse în volumul Eu, fiul lor — Dosar de Securitate, Polirom, 2010 spre a dovedi „onorabilitatea” onorabilului Ion Cristoiu.
Al doilea — dovada că i-am dedicat onorabilului Ion Cristoiu acel volum de documente. Până azi, onorabilul a uitat să onoreze rugămintea de a-mi transmite cine a fost „Timaru”, rezidentul Securității în presă și oarece cultură.
Nu știu peste ce document a dat Mădălin Hodor, dar nu cred că un asemenea înscris are cum să-i cadă greu la stomac lui Ion Cristoiu — nici juridic, nici doar moral. După atâția ani (adică de pe la mijlocul anilor ’70, secolul trecut, se înțelege) de când urmăresc (și, uneori, am beneficit de ele) „serviciile” aduse de Ion Cristoiu societății românești pre și postdecembriste, am ajuns la următoarea concluzie: ori Ion Cristoiu e curat ca lacrima (mă refer la muscatul produs la poalele Vezuviului, Lacrima Christi ), ori, dacă nu e, de o asemenea poșircă jurnalistică nu se poate atinge nimeni. De ce? „D’aia”, vorba Statului de Drept postdecembrist. Ce cred eu? Cred că e. Dar asta e irelevant — și juridic, și moral.