În Banat, Fraţii Vincu sunt o legendă vie. Ba chiar şi în întreaga Românie. Nu mai există doi fraţi care să strunească viorile cum o fac ei. Au fost şi sunt recunoscuţi ca doi magicieni ai viorii de către nume grele ale folclorului românesc: Constantin Arvinte, Nicolae Perescu, Gelu Stan, Ciprian Cipu şi alţii.
Cel mai mare dintre fraţi, Radu Vincu, s-a născut în 1947, la Satchinez, chiar de 1 decembrie, care a devenit mai târziu Ziua Naţională a României. E cel puţin interesant să-ţi serbezi ziua de naştere odată cu ziua ţării tale. Mai în glumă, mai în serios: la Satchinez nu trăiesc chinezi. Trăiesc bănăţeni. Iar numele satului vine de la… cneaz, nu de la compatrioţii lui Jackie Chan.
Din câte am observant până acum, nici un muzicant nu se iveşte din familii în care nu se cântă sau măcar nu se ascultă muzică. Bunicul lui Radu Vincu cânta la vioară şi la clarinet, iar cei doi fraţi de la „moşu” au prins drag de muzica populară. Iar „microbul” nu l-au mai pierdut niciodată, a rămas pe viaţă. Radu a făcut şcoala primară în satul natal, mai târziu şi la Caransbeş, dar a absolvit şi Liceul de Muzică.
La început a cântat la serbările şcolare, apoi şi la concursurile dintre şcoli. Adevăratul său debut s-a petrecut în 1963, cu ocazia unui spectacol susţinut la Satchinez de către Orchestra Populară „Lazăr Cernescu” din Caransebeş, care făcea turnee prin toată ţara. În seara concertului, la Căminul Cultural din Satchinez a avut loc şi un bal, iar de muzica balului era responsabilă orchestra din sat. Evident că din această orchestră făcea deja parte şi Radu Vincu. Mai mult, el era primaşul orchestrei de lăutaşi (nu aveau niciun instrument de suflat).
Cu toate că era doar clasa a cincea, Radu Vincu a fost instrumentistul în jurul căruia se învârtea întreaga orchestra. Era mic, dar plin de nerv şi îndrăgostit de vioară. La acest bal l-a remarcat dirijorul şi directorulAnsamblului „Doina Banatului” din Caransebeş, respectiv Nicolae Perescu. Marele muzicant din Caransebeş a intuit pe moment abilităţile de violonist ale lui Radu Vincu şi fără nicio ezitare l-a angajat la orchestra de profesionişti. Era cel mai mic şi mai plăpând din orchestră, însă cu dar de la Dumnezeu, plin de viaţă şi de talent, drept pentru care Nicolae Perescu îi zicea, mai în glumă, mai în serios, că-l înfiază, numai să rămână definitiv la Caransebeş. A rămas 7 ani, până ce ansamblul de acolo a fuzionat cu ansamblul sârbesc din Timişoara şi, din 1970, din cele două a luat naştere Ansamblul Profesionist „Banatul” din capitala Banatului.
Radu Vincu a fost un component de nădejde al orchestrei din Caransebeş, aflată la mare căutare în acei ani. A participat la multe turnee prin ţară, dar şi în fosta Iugoslavie. Cu Ansamblul „Banatul”, apoi, a făcut atât turnee prin România, cât şi în afara ţării. A dus muzica populară bănăţeană şi românească în aproape toate ţările Europei, dar şi în China, Coreea, URSS, Mongolia, precum şi în Cuba şi SUA.
A concertat în oraşe precum: Belgrad, Berlin, Paris, Budapesta, Dresda, Milano, Cesena, Rudolfstadt, Ankulem, Pekin, Ulan Bator, Phenian, Havana, New York. La New York a cântat cu Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa şi Elena Merişoreanu. În turneele din Italia a participat la spectacole date pe mari stadioane, unde spectatorii îi purtau pe braţe, vrăjiţi de talentul folcloriştilor români.
Radu Vincu e mai mult decât un instrumentist de muzică populară. El cântă café-concert şi muzică clasică. La Balurile Diasporei Române de la Viena şi Budapesta a cântat muzică clasică şi mai toate piesele lui Strauss. Trece de la doină la muzică simfonică şi de la ardelene la valsuri şi polci cu dezinvoltura unui mare muzician. Mai ales când se află în compania fratelui său, Ilie, cu care se completează magnific.
Când se apucă de cântat, cei doi fraţi par că o fac într-o continuă joacă, dar uşurinţa cu care interpretează cele mai diverse piese muzicale nu e doar o competiţie aparent ludică, ea presupune multe ore de studiu şi repetiţii, toate clădite pe un talent nativ ieşit din comun, cum numai marii artişti îl au.
Radu Vincu e un lăutar ce s-s aşezat pe făgaşul deschis de Nică Iancu Iancovici, Moise Belmustaţă, Ion Luca Bănăţeanu, mai apoi Efta Botoca de la Jebel. Ciprian Cipu susţine că Fraţii Vincu sunt cel mai talentat duet de viori din toată istoria muzicală folclorică a ţării noastre. Şi asta nu e doar o laudă de bănăţeni făloşi.
Radu Vincu a cântat alături de toţi marii instrumentişti români contemporani cu el. A participat la nenumărate emisiuni radio şi TV, a făcut sute de imprimări. Împreună cu fratele său şi cu Mircea Ardeleanu, au pus bazele tarafului „Virtuozii Banatului”, al cărui solist a devenit Petrică Moise. Este şi acum nelipsit din trupa de cântări a lui Petrică Moise.
Radu Vincu a cântat şi pentru câţiva şefi de stat: Eric Hoeneker, Josip Broz Tito, Franceco da Costa Gomes şi – inevitabil – Ceauşescu. A ţinut să precizeze că n-a făcut-o de plăcere, ci pentru că a fost obligat, la fel cum obligat a fost, într-o vreme, să rămână la „Banatul”, desi OJT-ul îl voia solist instrumentist la restaurantul Hotelului „Continental”. A fost ameninţat că, dacă pleacă de la ansamblu, nu va mai cânta deloc. Au fost vremuri grele, cu turnee interminabile, în care nu mai prea apucai să-ţi vezi familia.
A obţinut numeroase premii şi distincţii pentru activitatea artistică. A fost mereu în plutonul marilor instrumentişti ai Banatului şi ai României. Cântă şi în prezent ca în tinereţe şi e un optimist mereu pus pe glume şi şotii. Devine foarte serios doar pe scenă, dar şi acolo uneori parcă redevine micuţul Radu Vincu de la Satchinez, care l-a vrăjit cu lăuta lui pe Lae Perescu de la Caransebeş, după care a început calea spre marea performanţă.