Săptămâna trecută, Curtea Constituţională a decis, în unanimitate, că este legitimă organizarea unui referendum în aceeaşi zi cu cea dedicată desfăşurării alegerilor pentru desemnarea euro-deputaţilor. Imediat, reprezentanţi ai alianţei USR-PLUS s-au grăbit să ceară Preşedintelui României să declanşeze procedura pentru organizarea unui referendum „pe justiţie”, în aceeaşi zi în care electorii români sunt invitaţi (şi nu chemaţi, aşa cum îi tot aud pe unii repetând obsesiv!) să-şi aleagă reprezentanţii în Parlamentul European. Iar Preşedintele a percutat, dând de înţeles că ar putea declanşa organizarea unui asemenea referendum. Auzind ştirea, ca profesionist al dreptului, reflexul pe care l-am avut a fost acela de a mă gândi la art. 90 al Constituţiei noastre, text potrivit căruia „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. Dacă se va prevala de acest text, Preşedintele va putea cere organizarea unui referendum, prin care să solicite românilor doar un răspuns la o întrebare punctuală. De exemplu, dacă sunt de acord ca persoanele condamnate pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni să nu mai poată ocupa funcţii ori demnităţi publice? Numai că un atare referendum (care aminteşte de cel organizat, în 2009, de fostul Preşedinte al României, dl Traian Băsescu, pe chestiunea parlamentului mono-cameral şi pe cea a numărului maxim de 300 de parlamentari) este pur consultativ şi nu obligă la nimic nicio autoritate publică. În cazul în care Preşedintele României, prevalându-se de art. 150 alin. (1) din Constituţia României, intenţionează ca, pe cale referendară, să obţină revizuirea art. 37 din aceeaşi Constituţie (referitor la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi aleasă într-o demnitate publică), atunci acesta are nevoie de susţinerea Guvernului, care trebuie să-i adreseze o propunere clară în acest scop, în absenţa căreia Preşedintele nu poate acţiona. În plus, decizia de revizuire a Constituţiei aparţine, în exclusivitate, Parlamentului, singura autoritate care are posibilitatea de a adopta o lege de revizuire a Constituţiei, cu majoritatea de două treimi la nivelul fiecărei Camere, sau, în caz de dezacord între cele două Camere, cu o majoritate de trei pătrimi în plen. Cum dl Preşedinte Klaus Iohannis nu se bucură de o relaţie politică cordială nici cu actualul Guvern al României şi nici cu actuala majoritate parlamentară (cu atât mai puţin cu o majoritate calificată de două treimi sau de trei pătrimi din numărul total de deputaţi şi de senatori), este nulă şansa Domniei Sale de a putea declanşa un referendum decizoriu pentru revizuirea Constituţiei (în sensul declarat, respectiv fără condamnaţi în funcţii şi demnităţi publice). În aceste condiţii, mă întreb dacă nu cumva referendumul proiectat de Preşedintele României ascunde altceva: dorinţa sa — legitimă din punct de vedere politic — de a-i determina pe români să vină în număr cât mai mare la votul organizat la 26 mai 2019 şi să dea un vot nu numai pe referendumul propus, ci mai ales formaţiunii politice de care actualul Preşedinte al României este sentimental foarte legat. Un atare plan politic are aerul unui abuz de drept constituţional, ce îmbracă forma unei deturnări de procedură (ideea nu-mi aparţine, dar a făcut carieră în doctrina franceză de drept public) şi care se petrece atunci când o autoritate publică recurge la o procedură instituită prin lege, pentru a obţine un rezultat străin scopului legii.
Dacă aşa stau lucrurile, distinşi reprezentanţi ai alianţei USR-PLUS, îndemnul domniilor voastre, adresat Preşedintelui României vexează tocmai planurile politice pe care le nutriţi: ca tandemul politic pe care îl promovaţi să obţină un număr de voturi mai mare decât cel pe care urmează să-l obţină PNL-ul.