Cu toate că a început cu meseria de strungar, la Fabrica de acordeoane „Timişul”, cu patru strunguri pe timpul şcolii, iar la repartiţie o uzină cu 800 de strunguri, nu a rezistat decât până la pauza de masă, când a părăsit uzina, paşii purtându-l pe Carol Horvath spre modernismul restaurantelor timişorene, ca ospătar. Pentru că nu avea calificare însă, a început imediat după terminarea armatei, de la munca de jos, lucrând ca manipulant de marfă, la fostul restaurant Bulevard (actualul Lloyd). A avansat ulterior, fiind pe rând, portar, ospătar, barman, vânzător la tejghea, vânzător de alimentară, la cramă, trecând prin toate rotiţele sistemului pentru a putea să cunoască tainele meseriei.
„Este nevoie de cel puţin 2-3 ani până te deprinzi cu o astfel de meserie. Copii ăştia tineri de astăzi au pretenţii enorme, după două săptămâni ei cred că ştiu meserie, ei nu ştiu să aranjeze o masă, nu ştiu să fixeze o masă, să nu mişte, şi pe urmă faţa de masă, farfuriile şi tacâmurile. Este nevoie de ucenicie în astfel de meserii, nu după două săptămâni, crezi că ştii totul,” a spus Carol Horvath.
O viaţă în acelaşi local, prin care s-au perindat diverse personalităţi
De peste treizeci de ani de muncă, Carol Horvath, a rămas fidel meseriei de ospătar, dar fidel şi aceluiaşi restaurant. Odată cu schimbarea regimurilor, cam doi ani, restaurantul a fost închis.
„Mi-a plăcut să lucrez, nu mi-a plăcut să plec în altă parte, nu că nu m-ar fi tentat, fiind chemat în mai multe părţi, unde am primit oferte mai darnice, dar le spuneam: auzi , nu-mi oferi prea multe, lasă-mă pe mine acolo unde sunt.(……) Restaurantului i-au trecut pragul mulţi artişti, care erau în vogă la vremea respectivă, au cântat aici, au făcut show-uri, cum ar fi Corina Chiriac, maestrul Lis, şi mulţi alţii, dar cu toţi m-am înţeles ok, cu toţi am avut aceeaşi tangenţă, şi chiar după program mergeam în alte localuri ce erau deschise până la 1-2 noaptea, la un şpriţ, la una mică,” a mai spus Carol Horvath.
Cu toate că restaurantul se afla în centrul Timişoarei, în „ buricul târgului” , era ocolit de politicieni, deoarece aceştia preferau restaurantele cu hoteluri, unde erau şi cazaţi, sau preferând vilele de protocol. Una dintre personalităţile politice ale vremurilor demult apuse a fost Zoe Ceauşescu, sau fratele acesteia, Nicu Ceauşescu. O altă personalitate, dar nu politică, pe care Carol Horvath îşi aminteşte că a servit-o, a fost cântăreaţa iugoslavă Lepa Brena. Dar să rămânem în sfera politicului, cu toate că anumite personaje ale acelor vremuri nu mai sunt printre noi, cum ar fi: Nicu Ceauşescu.
„Nu am avut tangenţă cu el, nici măcar „Bună ziua/ Bună ziua”, nu ne puteam apropia, fiindcă totul era pregătit dinainte, noi stăteam deoparte, şi după aceea venea staff-ul şi gusta preparatele. Îmi amintesc o fază când trebuia să ducem preparatele la o altă locaţie, eram plecat în ţinută de ospătar, şi când m-am întors înapoi eram cu tăvile în mână, se vedea cine eram, dar ei trebuiau să mă controleze, părândumi-se ceva nelalocul lui, cu toate că în urmă cu cinci minute trecusem pe lângă ei”, a mai spus Horvath.
El îşi mai amineşte că Zoe Ceauşescu prefera votca rusească şi era chiar o bună consumatoare de votcă, era fruntaşă în aşa ceva, iar Nicu Ceauşescu prefera bufetul rece. Zoe, nefiind prea mult amestecată în politică, nici nu umbla după ea cu securişti sau bodyguarzi; era o glumeaţă, o miştocară, şi chiar discuta cu toată lumea, nu se ferea de nimeni şi de nimic.
,,Bulevard” era un restaurant reprezentativ pentru municipiu, ca şi Continentalul în care se găseau şi băturile răcoritoare, ce lipseau din alte localuri. Dacă duceai lipsă de vreun produs, la restaurantul de pe corso imediat îţi era adus.
„Dădeai un telefon la partid şi imediat era la uşă maşina cu tot ce aveai nevoie, acum trebuie să umbli tu, să mergi să-ţi cumperi, să faci rost, acum nu mai există stocuri, fiindcă ai de unde să cumperi, ai ce să alegi, acum se cumpără necesarul, de cât ai nevoie pe ziua respectivă. La ce să ţii marfa la congelator când poţi să o cumperi proaspătă, pe vremuri făceai depozit, fiindcă nu ştiai dacă a doua zi mai găseşti,” îşi mai aminteşte Carol Horvath.
Chiar şi organele de partid locale sau judeţene se cam fereau de ochii lumii, preferând localurile de partid. Singurii care mai frecventau localul erau cei de la Primărie, aceasta fiind şi mai aproape de local. Angajații administrației locale mai intrau dimineaţa la un „ceai” (wisky şi cafea). Nu doar cei din primărie, ci şi alţi clienţi, cunoscuţi, mai intrau în local înainte de ora zece şi serveau câte un „ceai”. Fiind clienţi de-ai casei, erau cunoscuţi de cum intrau, nici nu era nevoie să se facă vreo comandă. 80% erau clienţii casei, miliţia, securitatea, armata, chiar şi sectoriștii, iarna, se mai „încălzeau” cu una mică.
Programe de cabaret la Bulevard
„Erau programe de cabaret, ce începeau seara la ora şapte, şi ne prindea şi ora unsprezece, cu dansuri exotice, cu dansuri cu flăcări, dansuri moderne, dansuri populare, balet, care ţineau 3-4 ore. Şi în sala de la subsolul restaurantului era program de cabaret, dar mai mult axat pe muzică populară. Unul dintre cântăreţii cei mai în vogă la vremea respectivă era şi cunoscutul cântăreţ de muzică sârbească Vlada Misici, şi acum suntem prieteni, ne întâlnim, stăm la o bere, mai vorbim. Sau mai era George Adam, care cântă şi acum, un băiat extraordinar, îmi plăcea foarte mult de el, era un băiat super. Sus în restaurant am avut trupă de muzică uşoară, formată din muzicanţi ce nu cântau după ureche, cântau după partituri, toţi erau meseriaşi, şi băieţii de la vioară”, a mai spus Carol Horvath.
În ziua de azi, cei tineri care intră în sistemul de restaurant, sunt pregătiţi mult mai bine decât pe vremuri, în ceea ce priveşte conversaţia cu clienţii în mai multe limbi. Carol Horvath a rămas în Timişoara un UNICAT – din generaţia lui de chelneri, mai sunt vreo doi-trei răsfiraţi prin oraş, dar la restaurantul unde lucrează a rămas , „ultimul mohican”.
Autor: Mihaela Păunescu