Motto: „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea.”
Carol al II-lea, ianuarie 1938
Guvernul ultraminoritar liberal (democrat? PDL? băsist?) condus de Ludovic Orban pare a suferi de toate relele şi de toate belelele. Asta dacă-i citim şi-i luăm în serios pe cei mai „autorizaţi” analişti. Aceşti analişti sunt, cu rare excepţii, cam aceiaşi care scriau şi în fosta presă comunistă de dinainte de 1989, reciclaţi în presa oligarhică postrevoluţionară, „liberă”. Sunt aceşti analişti obiectivi şi de bună-credinţă?
Este prim-ministrul Ludovic Orban, ultraminoritarul (ca reprezentare parlamentară), la fel de slab, de nul, de contestabil cum au fost la timpul lor prim-miniştrii Mihai Răzvan Ungureanu, venit de la SIE, sau Dacian Cioloş, „europeistul” de meserie, tehnocrat, cu un unchi la purtător general de servicii (şi fost miliţian)? Chiar dă lovituri fatale bugetului naţional intelectualul Florin Cîţu, un autor de articole economice remarcabile? Critica şi dărâmarea cu orice preţ seamănă leit cu lauda şi pupincurismul cu orice preţ. Şi critica dezlănţuită, şi pupincurismul nelimitat suferă de absenţa acută a spiritului critic şi vin mai degrabă din propagandă.
Nu e deloc exclus, după ultimele evoluţii internaţionale, să fim obligaţi, nu peste prea mult timp, să-i acordăm actualului guvern o mare bilă albă. Aceea că foarte fragilul guvern Ludovic Orban e încă un guvern compus din civili, cel puţin la prima vedere. Nici măcar Ludovic Orban, deşi fiu de ofiţer de Securitate, nu pare deloc „militarizat”. Dimpotrivă, actualul prim-ministru are o solidă reputaţie de… chitarist şi de gurist talentat. Analiştii „autorizaţi” nu sunt interesaţi deloc de adevăratul guvern, în fapt un al doilea guvern, cel nedemocratic, cel neales şi nevotat, cel oligarhic, CSAT. Despre care s-a tot scris că e o rămăşiţă a vechiului regim de dictatură, de tiranie. Iar CSAT are în componenţa sa prea mulţi generali, militari şi militarizaţi diverşi pentru a mai putea fi considerat un guvern civil. În frunte chiar cu preşedintele Klaus Iohannis, un purtător de cuvânt perfect al „statului de drepţi”.
PSD, cel mai mare partid din România, cu peste 200 de senatori şi deputaţi în actualul Parlament, şi-a abandonat fără greaţă programul, liderii şi se mulţumeşte cu o opoziţie excesiv de constructivă. Marcel Ciolacu, noul preşedinte, deocamdată doar interimar, disciplinat şi foarte bine instruit (doctorand la Academia SRI), reprezintă cu succes noul PSD, cel de după Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi, mai ales, de după falimentul Viorica Dăncilă. Ca să-i critici acerb pe Ludovic Orban şi pe guvernul său, ar trebui să speri să vezi din nou PSD-ul la Palatul Victoria. Dar PSD-ul nu mai vrea nici în ruptul capului. Fuge de guvernare ca dracul de tămâie! L-o fi speriat în aşa măsură măreţia lui Klaus Iohannis?
Nu e deloc clar pentru populaţia tăcută de ce vrea „preşedintele meu” „alegerile mele anticipate”. Oricum, nu au nici o şansă să câştige aceste alegeri, fie ele şi anticipate, nici SRI, nici STS, nici DNA şi nici măcar MApN al actualului ministru Ciucă (general demisionar, dar tot general), care eventual ar putea forma un nou guvern CSAT, ca o renaştere a „Frontului Renaşterii Naţionale” şi a dictaturii regale a lui Carol al II-lea din 1939. Istoricul Ioan Scurtu ne picta deja tabloul în urmă cu câţiva ani: „La 30 martie, partidele politice au fost dizolvate prin decret regal, spre „liniştea ţării”. La 16 decembrie 1938 a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, declarat „unica organizaţie politică în stat”.
Acesta a fost singurul partid care a avut dreptul de a depune liste în alegerile parlamentare din 1–2 iunie 1939, astfel că a obţinut o victorie deplină. Între cei aleşi se aflau mulţi membri ai partidelor dizolvate, care acum se declarau „apolitici” şi „tehnocraţi” (s-a candidat în funcţie de profesii: agricultură şi muncă manuală; comerţ şi industrie; ocupaţiuni intelectuale). La şedinţa de deschidere a Parlamentului, desfăşurată în ziua de 7 iunie 1939, noii deputaţi şi senatori s-au prezentat în costume albe, uniforma de sărbătoare a membrilor FRN. Martha Bibescu — privind din balconul rezervat publicului — aprecia că aleşii naţiunii păreau a fi „spoiţi cu var ca nişte pomi fructiferi sau ca nişte WC-uri de gară, ca tot ce trebuie dezinfectat” (Ioan Scurtu, „Este guvernul meu”, Clipa, decembrie 2015, pp. 1, 5).
În plus, nu e deloc sigur că PNL, chiar cu ajutorul neprecupeţit al STS, va câştiga alegerile şi că vuvuzeaua preferată a preşedintelui, Rareş Bogdan, va deveni prim-ministru. Şansele cele mai mari le are parcă USR, partid descris ca antisistem, care nu a fost încă la guvernare. Şi atunci să vezi comedie: Klaus Iohannis preşedinte şi guvern USR, condus de Dan Barna sau de Nicuşor Dan! Sau, de fapt, asta doreşte în secret Klaus Iohannis împreună cu scamatorii internaţionali (Soros etc.), un guvern USR? Un fel de La République en marche pentru România? Nu USR a fost primul şi cel mai consecvent promotor al anticipatelor?
Dacă Iranul, Israelul şi SUA sunt pe picior de război, şi România e de mult pregătită. Miniştrilor şi parlamentarilor noştri, cei vechi sau cei anticipaţi, nu le lipsesc decât uniformele şi gradele la vedere. Dar „chestiunea” se poate rezolva în 24 de ore. Se pot chiar scoate de la naftalină uniformele albe ale Frontului Renaşterii Naţionale, partidul unic al lui Carol al II-lea. Pentru că în ultimii 30 de ani, 30 de ani de presupusă democraţie — dar ne putem duce liniştit până în 1939 —, nimic nu s-a schimbat. Ba chiar am reuşit să ne întoarcem, ca într-un remake hollywoodian, în anii ’50, cum au observat destui analişti, vechi şi noi deopotrivă, autorizaţi sau neautorizaţi.