E o chestie să te vezi, apoi să te știi păstrătorul istoriei unui loc. E o dulce stare de amețeală a importanței pe care o are munca ta, a valorii pe care o poate primi, ca un vin care îmbătrânește, în timp. O poveste în care intri aproape în joacă, și apoi știi că e datoria ta să o duci mai departe, tot mai departe.

Așa a început munca noastră, a mea și a lui Raimi, de tezaurieri ai imaginii Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj. Țin minte când l-am fotografiat prima dată pe Prea Sfințitul Alexandru Mesian, plecat dintre noi de curând – în 27 iunie 2008. Apoi au venit multe evenimente din eparhia pe care a condus-o, sau ale Bisericii Greco-Catolice din România, sau ale Bisericii Catolice mondiale, care ne făceau să ne întâlnim. Undeva pe firul acesta m-am cunoscut, apoi m-am împrietenit cu colegul meu Mario Raimondo Rupp, care lucrează la Eparhia Greco-Catolică de Lugoj. Ne-am încurajat și potențat în a găsi unghiuri și situații, în a vorbi despre evenimente la care pozam împreună, având grijă, în timp, să ne completăm armonios: când unul lua cadre din fața altarului, celălalt urca în balconul corului, și tot așa. Sau, la deplasări dincolo de eparhie, ale ierarhului, aveam grijă ca măcar unul dintre noi să-i dea celuilalt câteva cadre folosibile. Ca să rămână ceva, după tot.

Îmi aduc aminte de primii ani. De cum mă strofocam să explic celor din Biserica Greco-Catolică din România că au nevoie de birouri de presă, de oameni de imagine, că știrile se scriu înainte, ca prezentare de eveniment și invitație, și după, să rămînă ceva după ce a fost. Și condimentam explicația cu reportajele mele. Și îi îndemnam să-și facă dosare de presă. Și… o luam peste cap, și mă vedeam nebăgată în seamă, și îmi părea că mă lupt cu morile de vânt. Dar, în Lugoj, Raimi creștea exact spre ce le tot spuneam că e necesar. La început îmi zicea el mie: wow, știu catedrala din Lugoj de mic și totuși nu bănuiam că poți scoate cadre așa cum le-ai prins tu, acolo. Apoi am ajuns să-i spun eu ”maestre”. Ne tachinăm unul pe altul de ani și ani, dar ne respectăm și apreciem munca pentru păstrarea evenimentelor instituției.

Desigur, toate astea înseamnă că ne-am aflat deseori în preajma ierarhului Alexandru Mesian. Atât în momente publice, oficiale, precum și în momente personale cu el, sau la aniversări private, cum și eu și Raimi ne-am găsit, în ani, formând ”grupul de pe terasă” al zilelor de naștere ale PS Mesian.

Am strâns și întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante, dintre care unele sunt imortalizate ”pe peliculă”, altele nu… Și acum regret că, în urmă cu mai bine de 10 ani, pe când ne aflam la o biserică în Arad, Micălaca, Raimi nu a pozat când am reușit să dau un brad de Crăciun mai înalt decât mine pe jos. Bradul începuse să cadă, nu mai era nimic de făcut, dar eu aveam teleobiectivul pe aparat, îl priveam spunându-mi: hai odată, încearcă să ajungi mai repede jos, sperând că, dacă tot s-a întâmplat nefăcuta, măcar colegul meu va imortaliza momentul, dar el, blocat de situație, nu a declanșat. Oricum, nici un glob nu s-a spart, erau din material rezistent.

Dincolo de momentele oficiale, unde fiecare avem suma noastră de portrete cu PS Mesian, sau de detalii aparte, am strâns și cadre inedite, unele mergând spre artă, altele chiar puțin neclare, fiind momente neașteptate și care nici nu-ți permiseseră potrivirea aparatului de fotografiat. Raimi o dă mai degrabă spre artă, eu, spre prinderea instant a momentului, jurnalistică. O zestre pestriță, care face parte nu doar din arhiva de lucru a Eparhiei, ci și din arsenalul nostru propriu, sentimental. Din care vom scoate, acum, câte ceva din cele ce se cuvin.

Cele 86 de fotografii alese sunt atâtea pentru că… trebuia să ne oprim cumva la câteva din tot ce puteam alege. Amândoi avem mii, zeci de mii de fotografii care sunt sau din eparhie, sau cu PS Mesian din deplasările sale, din Roma, Vatican, de prin țară. Dar trebuia să găsim o sită, o limită până la care să mergem. Așa că ne-am hotărât pentru numărul anilor ierarhului, împliniți recent. Am folosit pozele noastre amestecate, la care am adăugat câte una a fiecăruia din noi, surprinsă de celălalt, în timp ce lucram sau prin biserici, sau în alte deplasări cu ierarhul.

Pentru că ne doare și ne deranjează (ceea ce e, da, altceva decât durerea) dispariția ierarhului Alexandru Mesian. Și am vrut să facem ceva, în momentul ăsta, ce i-ar fi plăcut, ca să ne mai așezăm din gheara clipei. Și așa s-a născut această expoziție foto online, a doi pozari cum nu se poate mai diferiți, și, totuși, prieteni și parteneri de muncă, în ani.

Ultimele 86 cu… Șeriful, pentru că, de o vreme, așa-i ziceam – era un nume de alint pe care i-l dădusem cândva, nu mai știu de unde îmi venise ideea, dar mi se părea că i se potrivea. A prins, cândva i-am spus și lui, i-am promis o pălărie din acelea cu borurile aparte, de șerif, dar… nu am mai ajuns să bifăm și asta…

Sunt ultimele, pentru că altele, cu episcopul nostru drag, nu vor mai fi… Unele au valoare ceva mai aparte pentru oamenii apropiați – mașina cu 11 BRU, inelul episcopal, cutia mitrei, cărțile și fișele ierarhului, vederea trimisă de mitropolitul Corneanu din Turcia atunci când era învinovățit că ar fi fost în țară și ar fi decis închiderea porților Catedralei ortodoxe din Timișoara, la Revoluție – da, e la mine vederea, dar l-am pozat pe PS Mesian cu ea în mâini. Toate fotografiile acestea au istorii aparte, pentru noi, dar le vom da așa, amestecate, neexplicate boabă cu boabă, doar o succesiune de imagini în care am pus dorul nostru de un om care a însemnat extrem de mult pentru noi.

Ultimele 86 cu Șeriful… – după meseria și putința noastră. Pentru că știm că i-ar fi plăcut.

Drum lin, Șerif drag…

Ramona Băluțescu

1 de 86