UE sau povestea unui proiect ratat

Cei care cunosc adevăratele probleme ale Europei Occidentale au înțeles demult cauzele actualei crize care bulversează în mod ireversibil UE.

Din păcate, însă, acest segment al opiniei publice a fost și este este marginalizat de către majoritatea mediilor de informare în masă, fie ele publice sau private. Drept urmare, majoritatea europenilor au fost ferm convinși că unificarea în timp record a Europei Occidentale și mai ales extinderea impetuoasă a acestui colos transnațional prin includerea a 11 state din fostul CAER și fosta Iugoslavie reprezintă cel puțin o poveste de mare succes, dacă nu chiar „sfârșitul istoriei”. Acum , însă, această credulitate fără precedent istoric s-a volatilizat, iar cei care mai susțin proiectul denumit „Europa Unită” sau „Piața Comună Europeană” sunt fie complet rupți de realitate, fie fac parte din cercurile de interese care au profitat și profită fără niciun fel de scrupule de „binefacerile” acestui proiect.

Dacă facem abstracție de retorică, de clișeele și de stereotipiile utilizate de propagandiștii de la Bruxelles, este evident că UE a fost, în varianta sa inițială, un proiect destinat să asigure supremația Germaniei și a Franței asupra celorlalte state din Vechea Europă. Să ne reamintim că Germania și Franța erau asfixiate acum cinci decenii de grave disfuncții economice și demografice, disfuncții care nu puteau fi rezolvate decât prin „importul” de emigranți tineri și de muncă ieftină din Italia, Spania, Portugalia și Grecia. Ulterior, Germania și Franța și-au diversificat sursele de muncă ieftină și de cupluri tinere prin acceptarea cu „bunăvoință” a milioane de imigranți proveniți din fostul CAER, fosta Iugoslavie și fostele colonii.

În acest context, Germania și Franța au reușit să contracareze efectele crizei demografice și să devină nucleul dur al unei Europe Occidentale tot mai decise să se elibereze din chingile așa-zisei Alianțe Euroatlantice și să-și redobândească suveranitatea politică și economică. Evident, această „obrăznicie” a iritat Washingtonul și a creat foarte multă îngrijorare la Londra. Drept urmare, Berlinul și Parisul au trebuit să accepte aderarea la UE a Regatului Unit, o aderare care conferea „perfidului Albion” un statut preferențial în ceea ce privește beneficiile și o exonerare, de asemenea preferențială, în ceea ce privește costurile aderării.

După dispariția CAER și a fostei Iugoslavii, proiectul UE de extindere spre Est a devenit un drog ideologic care a făcut ravagii în Europa Centrală și de Est. Dar exodul tinerilor polonezi, români, bulgari, maghiari, cehi, croați, slovaci, sloveni, estonieni, letoni și lituanieni în Europa Occidentală, în SUA sau în Canada a generat efecte catastrofale.

În primul rând, exodul forței de muncă calificate și a tinerilor în Occident a declanșat crize demografice devastatoare mai ales în România, Ungaria, Bulgaria și Țările Baltice. În al doilea rând, creșterea în ulimile patru decenii și jumătate a numărul locuitorilor UE cu aproape 28,5 milioane de persoane născute în afara UE a determinat un nivel fără precedent al șomajului pe termen lung în UE și ZE. Nu în ultimul rând, zecile de milioane de oameni disperați veniți în UE pentru a scăpa de sărăcia și de mizeria din țările lor natale au generat, vrând-nevrând, crize sociale, culturale și politice extrem de grave în Germania, Spania, Regatul Unit, Italia și Franța.

Eșantion     Populație (1971)     Migrația netă (1971-2014)     Populație (2015)

UE 28     441 729 990     28 431 673     508 450 856
Germania     78 069 482     9 520 616     81 197 537
Spania     34 041 452     5 972 616     46 449 565
Regatul Unit     55 780 100     4 523 453     64 875 165
Italia     53 958 400     4 520 881     60 795 612
Franța     50,704 000     2 842 363     66 415 161
România     20 361 192     -2 805 227     19 870 647

Surse: 1. Eurostat, Population and social conditions, Demography and migration; 2. UN population Division, World Population Prospects: The 2012 Revision.

Datele din tabelul anterior reflectă în mod evident efectele devastatoare ale „transplantării” a peste 30 de milioane de oameni din Europa și din afara Europei în Germania, Spania, Regatul Unit, Italia, Franța, Olanda, Belgia, Suedia și în alte țări bogate din Europa Occidentală. Pe de o parte, acești imigranți nu au determinat o creștere semnificativă a natalității în statele în care au emigrat. Pe de altă parte, acest exod a distorsionat pe termen lung piața forței de muncă și productivitatea factorilor de producție atât în UE, cât și în ZE. Drept urmare, așa-numitul „indice Okun” sau „idicele mizeriei” – un indicator brevetat de profesorul Arthur Okun care se calculează prin însumarea ratei șomajului și a inflației – a atins în cazul ZE cote record în perioada 1992 – 2015 (12,3% în 1992, 12,4% în 2010 și 11,7% anul trecut). Spre deosebire, nivelurile acestui indicator au fost mult mai mici în cazul SUA (10,5% în 1992, 11,2% în 2008 și 6,2% anul trecut) sau în cazul Japoniei (sub 5% în perioada 1992 – 2015) (1,2).

În acest context, așa-zisele „revoluții arabe” declanșate de la Washington și de la Londra au reprezentat „picătura care a umplut paharul”, ca să spun așa. De ce? Pentru că sângeroaselor conflicte din Libia, Siria, Irak și Afganistan au constrâns milioane de nefericiți să se refugieze mai ales în Turcia și în Europa. Drept urmare, statele membre ale UE au fost asaltate în ultimii doi ani de peste două milioane de azilanți din Africa și din Orientul Mijlociu: dintre aceștia, 1 818 320 au fost acceptați și tratați ca azilanți legitimi, în timp ce alte sute de mii de victime ale războaielor civile din lumea arabă supraviețuiesc într-o mizerie de nedescris în căutarea unui adăpost și a unui statut legal în spațiul UE (3).

Așa cum era de așteptat, oficialii CE și ai PE nu au făcut absolut nimic din ceea ce ar fi trebuit să facă pentru a contracara exodul spre Europa al azilanților din Africa și din Orientul Mijlociu. Mai mult, acești oficiali au încercat să „rezolve” această problemă prin, pe de o parte, obligarea statelor din UE să accepte atribuirea statutului de azilant pe baza unor „cote obligatorii” impuse de Bruxelles și, pe de altă parte, prin acordarea unor „bacșișuri” consistente „sultanului” Erdogan în scopul cumpărării bunăvoinței acestuia.

După cum este cunoscut, Victor Orban și establishmentul de la Budapesta nu au acceptat „soluțiile” Bruxellesului pentru cotracararea crizei azilanților. Înainte de orice, guvernul maghiar a decis să-și apere granițele prin construirea unor garduri din sârmă ghimpată. Și deși foarte mulți adepți ai „corectitudinii politice” au criticat vehement această decizie, acum așa-zisul „spațiu de liberă circulație” din UE a devenit istorie, în condițiile în care majoritatea statelor din acest spațiu au procedat exact ca și ungurii. Mai mult, în Ungaria va fi organizat peste câteva zile un referendum prin care cetățenii maghiari vor fi întrebați dacă sunt de acord cu primirea în țara lor a unor cetățeni străini fără aprobarea parlamentului maghiar.

Sunt absolut convins că Victor Orban și conaționalii săi îți vor recâștiga prin mijloace democratice suveranitatea țării lor, o suveranitate pe care Bruxellesul a încercat să o confiște în mod pervers și nelegitim. În aceste condiții, UE-ul în forma sa actuală de organizare va deveni un proiect ratat. Dar nu același lucru s-a întâmplat și în 1989?

Surse: 1. IMF, World Economic Outlook Database, October 2015; 2. Arthur Okun, Equality and Efficiency: The Big Tradeoff, Washington, Brookings, 1975; 3. Eurostat, News release, 44/2016, 4 March 2016.