UE a devenit un colos cu picioare de lut

Nu este nevoie să studiezi tratate de filosofie, sociologe sau politologie ca să înțelegi că nevoia de protecție și de securitate reprezintă o nevoie umană primordială. Un număr imens de studii teoretice și de dovezi empirice validează acest fapt indubitabil.

Din această cauză, Platon și Aristotel, dar și Hobbes, Tocqueville sau Huntington au considerat că, indiferent de forma de guvernare, un stat este fezabil doar în măsura în care este capabil să protejeze viața și integritatea cetățenilor săi, respectiv să asigure coexistența pașnică a acestora prin contracararea în mod legitim a agresiunilor și a violențelor interne și externe. Cu alte cuvinte, existența pe termen lung a oricărei comunități politice implică în mod necesar instituții politice, formale sau informale, capabile să impună și să asigure ordine publică (impositio ordinis) și granițe statale bine apărate 1,2. Iar un stat incapabil să îndeplinească aceste sarcini primordiale devine un stat falimentar, un stat nelegitim și imoral.

Deși apariția UE și a instituțiilor sale supranaționale în sistemul politic global a fost glorificată cu mult tam-tam de ideologii „corectitudinii politice”, oricine dorește poate constata că UE a devenit, în mai puțin de un deceniu, un stat nefuncțional, un colos cu picioare de lut, un tigru de hârtie. Ce fel de stat este acela care nu este capabil să prevină și să contracareze migrația masivă și ilegală a musulmanilor din Orientul Mijlociu, Asia și Africa? Ce fel de stat este acela care nu îi aduce în fața justiției pe liderii așa-zisului Stat Islamic, cei care au planificat și organizat asasinatele teroriste de la Paris și de la Bruxelles? Ce fel de stat este acela care sabotează, prin reprezentanții săi oficiali, proiectul ruso-chinez de constitituire a uneui tribunal al ONU care să judece faptele acestor scelerați? Ce fel de stat este acela care se rezumă la mimarea actului de justiție prin capturarea și judecarea doar a fanaticilor care au comis aceste oribile asasinate și refuză, cu obstinație, pedepsirea mentorilor și a conducătorilor acestora?

În acest context tragic, falimentul instituțiilor supranaționale de la Bruxelles implică o dublă dimensiune. În primul rând, desființarea acum două decenii a granițelor interne ale UE a generat o bulversare socială și o epuizare demografică fără precedent. Pe de altă parte, nici președintele UE, nici președintele Comisiei Europene (CE) și nici președintele Parlamentului European (PE) nu și-au asumat răspunderea pentru incapacitatea instituțiilor pe care le conduc de a eradica terorismul islamic de pe teritoriul UE, respectiv de a preveni și de a cointracara în mod eficace imensele migrații musulmane ilegale din Orientul Mijlociu, Africa și Asia.

Datele prezentate în continuare reflectă în mod șocant consecințele devastatoare ale desființării în 1985 a frontierelor interne ale UE de către autorotățile supranaționale de la Bruxelles. Nota Bene, Germania, Franța, Spania, Italia, Belgia și Olanda au beneficiat în acest context de fluxuri masive de forță de muncă foarte ieftină, aceste state fiind luate cu asalt după 1989 de zeci de milioane de tineri din fostul CAER. Însă, așa cum știu demult sociologii, migrația masivă implică efecte entropice și destabilizatore care bulversează ireversibil atât țările din care provin , cât și țările care gazduiesc imigranții .

UE 17 – Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda, Suedia și Regatul Unit; UE 11 – Bulgaria, Cehia, Estonia, Croația, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România, Slovenia și Slovacia. NML – umăr mediu de locuitori. Sursa: Eurostat, Database, Population and social conditions, Demography and migration (pop).

Într-adevăr, datele anterioare sunt șocante, mai ales pentru cei care s-au lăsat influențați de bla-bla-urile propagandistice ale Bruxellesului despre cât de eficace sunt politicile CE în ceea ce privește reglementarea și controlul fluxurilor migratorii, combaterea migrației ilegale și integrarea imigranților de pe piața muncii. În opinia Bruxellesului, efectele acestor politici ar fi următoarele: reducerea deficitului de forță de muncă și creșterea natalității în statele care au beneficiat de imigrație masivă pe piața muncii, respectiv reducerea șomajului și multiplicarea imputurilor valutare în statele afectate de migrația forței de muncă 3. Însă, vorba lui Caragiale, aceste efecte sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire!

Pentru că zecile de milioanele de tinerii din UE 11 care au imigrat în UE 17 pe parcursul unui deceniu și jumătate au multiplicat excesiv cererea de locuri de muncă și, din această cauză, rata medie a șmajulului a atins praguri de avarie în Zona Euro: 9% în 2000; 9,2% în 2004; 7,6% în 2008; 10,2% în 2011; 12% în 2013 și 11% anul trecut 4. În consecință, milioane de imigranți est-europeni cu un nivel mediu de calificare au acceptat, vrând-nevrând, joburi extrem de precare în ceea ce privește calificarea și nivelul de salarizare: colectarea gunoaielor, îngrijirea vârstnicilor sau spălarea geamurilor. Ca să nu mai vorbim de nenumărații est-europeni care au eșuat în „prosperul” Occident și supraviețuiesc cu mare dificultate datorită unor programe de protecție socială finanțate de instituții naționale sau comunitare.

În aceste condiții, exodul masiv al muncii calificate din Europa de Est în Europa Occidentală a acutizat dramatic penuria de forță de muncă calificată, a destrămat milioane de familii și a amplificat decalajul dintre bogați și săraci în țările fostului bloc sovietic. Drept urmare, așa cum poate fi observat în tabelul anterior, Bulgaria, Ungaria, Țările baltice și România au fost grav afectate în ultimii 15 ani de o epuizare demografică fără precedent, caracterizată prin scăderea accentuată a natalității și amplificarea decalajelor negative dintre natalitate și mortalitate (spor natural negativ).

Dar nici Germania nu a reușit să-și redreseze declinul demografic din ultimile decenii, deși peste 8 milioane de imigranți europeni și non-europeni au luat cu asalt această țară în perioada 1990-2014. Mai mult, absorbția prin fuziune a fostei RDG și imigranția masivă din ultimile două decenii au generat multiple clivaje în societatea și în comunitatea politică germană. In sfârșit, decizia Angelei Merkel de a nesocoti reglemetările Tratatului de la Dublin în ceea ce privește acordarea statutului de azilant și găzduirea azilanților a determinat anumite state (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia și Austria) să-și fortifice granițele cu sârmă ghimpată și să refuze găzduirea pe teritoriul lor a azilanților din Orientul Mijlociu, Africa și Asia pe baza unei proceduri impuse de decidenții de la Bruxelles.

Din cele prezentate rezultă foarte clar că instituțiile supranaționale de la Bruxelles (Președenția UE, CE și PE) sunt în acest moment incapabile să guverneze comunitatea politică numită UE. Ori, așa cum spunea mai demult Walter Lipman, cea mai primordială necesitate a membrilor oricărei comunități politice este aceea de a fi guvernați 5. Ori, un stat care nu-și asumă responsabilitatea de a guverna sau nu este capabil să guverneze reprezintă o contradicție în termeni. Un asemenea guvern este și inutil și imoral, „în același sens în care un judecător corupt, un soldat laș sau un profesor ignorant sunt imorali” 6. Și absolut nimeni nu are nevoie de așa ceva. Oare liderii care conduc instituțiile supranaționale de la Bruxelles nu înțeleg un adevăr atât de elementar?

Surse: 1. Domenico Fisichella, Știința politică: probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 60; 2. Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăților în schimbare, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 16; 3. Mădălina Popa, Dragoș Ungureanu, Oneașcă Iulian (coord.), Politica de migrație a Uniunii Europene: implicații pe piața muncii, Alpha MDN, 2013; 4. IMF, Data, World Economic Outlook Database, October 2015; 5. Samuel P. Huntington, Ordinea Politică a societăților în schimbare, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 12; 6. Ibidem, p. 33.

Dr. Ing. Nicolae Țăran