Tușnad, un loc preferat de Viktor Orban pentru promovarea tezelor sale? Istoria ascensiunii liderului de la Budapesta

Data de 16 iunie 1989 oferea societății maghiare un politician tânăr, ambițios și energic, curajos, bun orator și promițător charismatic, în persoana lui Viktor Orbán. Absolvent al Facultății de Drept din cadrul prestigioasei universități Eotvos Lorand, Budapesta, și participant activ la lucrările Colegiului Istvan Bibó – asociație studențească de dezbateri, conferințe private și lecturi cu precădere ale textelor samizdat –  Orbán a ținut un discurs fascinant cu ocazia ceremoniilor de comemorare și reînhumare a lui Nagy Imre. Practic, eforturile concentrate ale supraviețuitorilor luptelor din 1956, ale familiilor celor uciși precum și ale diasporei maghiare au făcut posibilă identificarea mormintelor membrilor „grupului Nagy”, condamnați și executați în urma unor procese tipic staliniste, în iunie 1958: Nagy Imre, Pál Maléter, József Szilágyi, Miklós Gimes, Géza Losonczy. Cu toții făcuseră parte din guvernul instalat în urma Revoluției din Octombrie 1956 și apoi fuseseră ostatici la Snagov și acuzați de înaltă trădare deoarece luptaseră pentru neamestecul în treburile interne ale țării lor, pentru pluralism și alegeri libere, pentru autonomia întreprinderilor, pentru proprietatea asupra resurselor naturale ale țării în special uraniul folosit atunci de URSS pe scară largă și, înainte de orice, pentru plecarea trupelor sovietice din Ungaria, așa cum plecaseră din Austria vecină.

Se naște un lider

La apusul domniei Kadar, s-a putut vorbi deschis despre toate acestea iar numele liderilor acelor zile au putut fi din nou pronunțate, fără riscuri majore. În aceste condiții, s-a organizat o imensă ceremonie menită a pune în ordine – măcar ritualică – societatea maghiară cu crima comandată de Moscova. S-a vorbit mult despre meritele celor – în sfârșit – onorați, despre efectele trădării lui Kadar și invaziei sovietice din 4 Noiembrie 1956. Dar cel ce a impresionat într-un mod aparte asistența de sute de mii de oameni a fost Orbán Viktor, reluând cerința retragerii trupelor sovietice precum și obiectivul instalării pluralismului democratic și apoi organizării alegerilor libere în Ungaria. În mai puțin de o lună, Curtea Supremă de Justiție pronunța reabilitarea lui Nagy Imre și, aproape mitic, presa anunța, aproape concomitent, decesul fizic al lui Janos Kadar.

FIDESZ (Alianța Tinerilor Democrați) era un grup creat cu un an înainte, în 30 martie 1988, având deja peste 3000 de membri, numeroase filiale în toată țara și un program la limita optimismului libertarian. Reprezenta vocea celor sub 35 de ani, limită stabilită statutar pentru cei ce doreau să i se alăture, limită îndepărtată în 1993. Viktor Orbán era între membri fondatori, dar discursul din Piața Eroilor l-a așezat mult deasupra cercului de prieteni și colegi, conferindu-i recunoaștere națională. Avea 26 de ani și spusese ceea ce majoritatea abia gândea și încă nu avea curaj să pronunțe: anticomunismul, ieșirea de sub colonialismul sovietic, pluralismul.

Prin urmare, vara și toamna lui 1989 îl vor găsi împreună cu reprezentanți ai tuturor grupărilor de opoziție, creionând programul acesteia și apoi participând la Negocierile Mesei Rotunde, negocieri menite să asigure tranziția pașnică a Ungariei spre post-comunism și democrație. S-au discutat programe economice, fiscale, relații internaționale, dar mai ales procedurile de predare a puterii, de organizare a alegerilor libere, atât parlamentare cât și prezidențiale, reforma constituțională, reabilitarea tuturor deținuților politici și apoi așezarea țării pe un făgaș firesc, național – vs colonial – de dezvoltare. De o parte au fost oficialii regimului și ai Partidului Socialist al Muncitorilor Maghiari (MSZMP), apoi trimiși ai sindicatelor oficiale și ai organizațiilor fidele puterii, respectiv, opoziția. Cum era de așteptat, comuniștii au încercat tot felul de aranjamente care să le prelungească menținerea la putere, motiv pentru care opoziția – inspirată de Viktor Orbán – a refuzat să semneze toate documentele, chemând populația la un referendum cu privire la întrebările rămase fără o soluție agreabilă. (Cât de departe era România de posibilitatea unor asemenea evenimente!). Rezultatul a fost năucitor pentru putere, 95% dintre votanți cerând depolitizarea locurilor de muncă, naționalizarea proprietăților partidului la putere, dar a amânat decizia legată de alegerea președintelui prin vot direct sau intra-parlamentar. Cu toate acestea, FIDESZ, principalul inițiator al consultării populare, a ieșit întărit și cu șanse deja în primele alegeri libere. Au obținut locul 5 adică 21 de mandate parlamentare în 1990, dar era deja mult în comparație cu ceea ce credea puterea despre acest grup de tineri.

Transformat în partid, FIDESZ se declară liberal, aderă la Internaționala Liberală în 1992, propulsându-l pe Viktor Orbán în poziția de vice-președinte al acesteia. Era, însă, prea devreme pentru o societate aflată în labirintul tranziției să adere la o schimbare atât de radicală a principiilor, valorilor și procedurilor. În plus, lipsa de experiență, de organizare, disensiunile apărute în grup odată cu transformarea în partid îi vor ține pe tinerii democrați în opoziție până în 1998. Între timp, în aprilie 1993, Orbán devine primul președinte al partidului, înlocuind conducerea colectivă de până atunci. Înțelege repede mersul vremurilor și transformă formațiunea liberală studențească într-o grupare bine structurată, de centru-dreapta, treptat conservatoare, care în noiembrie 2000 va adera la Partidul Popular European. Și aici, discursul consistent, inteligent formulat, pronunțat cu încredere și entuziasm, îi vor aduce lui Orbán poziția de vice-președinte, deținută până în 2012.

În țară, chiar dacă face parte din opoziția parlamentară, Viktor Orbán este ales președinte al Comisiei penru Integrare Europeană (1994-1998) precum și al Comitetului Național al Inițiativei Atlantice (NAI, New Atlantic Initiative).  Timpul trecând peste el și peste majoritatea colegilor de partid, va decide să adauge numelui deja consacrat al FIDESZ perifraza „Partidul Civic Maghiar“, simțind cu abilitate că această aparent minoră adăugire va atrage numeroase voturi și, mai cu seamă, încrederea unui număr însemnat de votanți. Anul 1998 va demonstra corectitudinea pariului său, atunci când, alături de Forumul Democrat Maghiar și de Partidul Micilor Întreprinzători Independenți, FIDESZ va obține 42% din voturi și va accede la putere.

Ascensiunea

Primul mandat de prim-ministru nu a fost lipsit de controverse, de șocuri sociale și ideologice, dar și de realizări. În primul rând a procedat la o reformă radicală a administrației publice, a guvernului însuși dar mai ales a legii electorale. Ceea ce a intrigat mulți analiști a fost caracterul mixt al reformelor, de inspirație germană, britanică sau (camuflat) rusească, vizând centralizarea puterii și controlul asupra instituțiilor statului. Dacă structura și eficiența birocrației germane motiva orientarea către acel tip weberian de funcționar public, cabinetul și sesiunile parlamentare în plen doar o dată la trei săptămâni amintesc de cabinetele din Downing Street 10, respectiv de filosofia politică a lui John Stuart Mill. A stârnit conflicte și în capitală, unde a blocat proiecte de mare interes, precum construcția unui nou sediu pentru teatrul național, respectiv, o a patra linie de metrou. Treptat, Orbán prelua controlul finanțelor țării, îndreptând folosirea lor spre politicile în curs de formulare în viziunea sa, lăsând tot mai puțină inițiativă în afara cabinetului sau a oamenilor loiali pe care i-a plasat în fruntea instituțiilor publice. Totuși, a reușit să elimine taxele universitare, să implementeze reforme sociale, economice și să pregătească țara pentru aderarea la Uniunea Europeană și la zona Euro. Obiecțiile Rusiei vor fi depășite doar de către NATO, Ungaria devenind membră în 1999, în timp ce Bruxelles-ul va profita de ocazie spre a lărgi grupul țărilor cu care negocia și a le amâna astfel, aderarea. Pentru Orbán a fost ocazia perfectă să ia atitudine și să critice clubul comunitar pentru jocul dublu pe care îl punea în scenă în raport cu țările Europei Centrale. Era doar începutul inițierii sale în stilistica unui dialog necruțător cu manevrele politicianiste și cu retorica bine ambalată a lumii occidentale. Odată cu revenirea sa la putere, acest alfabet va fi utilizat pentru un repertoriu tematic mult mai vast și cu încrederea în propria versiune mult întărită de mersul evenimentelor.

Statutul maghiarilor

Ceea ce trebuie să reținem aici, în Banat și Transilvania din eforturile primului său mandat, este Legea Statutului Maghiarilor, din 2001. Aceasta viza membrii comunităților maghiare din jurul granițelor Ungariei, anume din Transilvania, Ucraina, Slovacia, Croația, Serbia și Muntenegru, cărora le oferea drepturi și beneficii sociale, într-o încercare funcționalistă de a depăși efectele Tratatului de la Trianon. Aparenta disoluție a discursului  etnic în Europa Occidentală  a făcut posibilă o reacție critică fără precedent dublată de îndârjirea paseist-pașoptistă împotriva unei legi care oricum era formulată ambiguu și lăsa loc supozițiilor, interpretărilor, dar și ambițiilor de o parte sau de alta a frontierei. La vremea aceea, Ernst Gellner, încă citat și citit, sublinia faptul că orice om lipsit de identitate este unul incomplet. Cu sunetul bombelor din Yugoslavia încă în urechi și amintirea imaginilor genocidului din Bosnia, era greu de priceput pentru decidenții politici în ce mod o asemenea lege a statutului minorităților, modificată sau reformulată, putea relansa dialogul și discursul politic în Europa Centrală. Cu toată opoziția României și Slovaciei, s-au găsit soluții de compromis, dar legea avea să producă efecte vizibile abia după revenirea FIDESZ la putere, prin alegerile din 2010.

Refuzul de a merge în fața Parlamentului și a răspunde interpelărilor îi conferiseră deja etichete precum arogant sau agresiv. În același timp, charisma și inteligența i-au fost aliați, reușind să realizeze un slalom de invidiat între măsurile legislative obligatorii, recomandările Comisiei de la Veneția și interesul politic personal. „Chiar dacă era deja detestat de mulți oameni, de numeroși intelectuali, a fost o persoană care putea oricând să reacționeze, să aibă o identitate, să spună ceva, să aibă o viziune“, aprecia Attila Ledenyi, membru fondator FIDESZ, într-un interviu din iunie 2014, dat pentru Huffington Post. Este, probabil, ceea ce l-a menținut pe Viktor Orbán în topul agendei publice, indiferent de tema de dezbatere, de perspectiva din care era evaluat sau de deciziile pe care a știut să le vândă presei și publicului, cu orchestrația de rigoare. A pierdut alegerile din 2002, a petrecut opt ani în opoziție, timp în care și-a clarificat proiectele, strategiile, discursul. Revenirea la putere din 2010 va aduce un politician matur, hotărât, cu o agendă clară și explicații dincolo de evenimentele zilnice. Ideile abia schițate în primul mandat, dar mai ales lecțiile învațate, șansele ratate vor fi, toate, reformulate și implementate în intervalul 2010 – 2017, în ciuda protestelor societății civile, ale organismelor internaționale, uneori, chiar împotriva raționalității politice.

În opoziție

Perioada 2002-2010 petrecută de FIDESZ și, implicit, de Viktor Orbán în opoziție parlamentară a constituit un bun prilej de evaluare nu doar a neîmplinirilor și erorilor primului mandat, dar mai ales a strategiilor de guvernare, a pârghiilor și atitutudinii optime pentru menținerea la putere și implementare a cât mai multor proiecte proprii. Euforia primei guvernări se va transforma în frământări interne, disensiuni, plecări din partid dublate de consolidarea influenței lui Orbán în interiorul organizației. Însăși maturizarea sa politică își va spune cuvântul în metamorfoza gândirii și a argumentelor, astfel încât totul părea a aștepta momentul optim pentru revenirea la putere.

Între timp, Ungaria devenise membră a Uniunii Europene, chiar dacă pierduse locul de premiant al clasei Estului și traversa din plin efectele crizei financiare din 2008. Sute de mii de maghiari care plecaseră în Europa de Vest pentru un loc de muncă mai bine plătit s-au întors în țară, unde nimeni nu le putea oferi nimic. Impactul șomajului va fi astfel dublat de frustrare, dezamăgire cauzată de lumea care nu mai avea loc pentru ei, de neputință. Astfel că un discurs care amintea de iarba verde de acasă, de valorile tradiției și ale familiei, de mândrie și demnitate națională acționa mai profund decât un paleativ propagandistic. Pe de altă parte, guvernarea alianței socialist-liberale agravase situația economiei naționale și limita opțiunile personale dar și macro-economice. Depresiunea din țară, falimentul unor bănci sau închiderea strategică a unor filiale ale băncilor străine, îndatorarea externă a țării (ajungând la ¾ din PIB în 2011), toate concurau la constituirea unui peisaj sumbru în Ungaria. La toate acestea s-a adăugat scandalul dezvăluirii adevăratei poziții a fostului premier Gyurcsány, aproape anulând șansele unei guvernări de stânga pentru multă vreme de acum înainte. Astfel încât, în ciuda unei prestații de tehnocrat a lui Gordon Bajnai, susținut de socialiști (MSZP) și de Alianța Democraților Liberi (SZDS), alegerile din 2010 au readus FIDESZ la putere cu 52.73% din voturi, asigurându-le 2/3 din mandatele parlamentare.

Recâștigarea puterii

Al doilea mandat de premier al lui Viktor Orbán începe așadar sub spectrul negării stângii politice, în toate domeniile posibile. În 2011, contabilizând nemulțumirea populară dar având și posibilitatea îndepărtării unor adversari politici de pe scenă, a încercat condamnarea partidului socialist (MSZP) ca organizație criminală, pornind de la faptul de a fi fost moștenitorii legali ai fostului partid socialist al muncitorilor (MSZMP) la putere în 1989. Nu a reușit, Curtea Constituțională dar și alte instituții au arătat că simpla moștenire a activelor – împărțite, de altfel, tuturor partidelor active după 1989 – această moștenire, împreună cu cea ideologică, nu poate implica vinovăția penală a membrilor pentru fapte petrecute sub regimul comunist. Dar lecțiile acestui prim exercițiu vor fi următoarele: trebuia limitată marja de acțiune a oricărui partid care ar fi putut constitui un fel de opoziție; trebuiau limitate competențele Curții Constituționale; trebuiau ținute sub control și apoi constrânse, dacă nu chiar desființate, organizațiile critice la adresa puterii.

În plan extern, primul mandat îi arătase premierului că Uniunea Europeană poate spune multe, dar, sub presiunea unor factori diverși, își modifică deciziile sau strategiile de acțiune! (Ne referim la amânarea intrării Ungariei în club, deoarece pe lista candidaților mai fuseseră adăugate țări mai puțin pregătite pentru acest pas, fapt care la vremea respectivă l-a nemulțumit profund pe Viktor Orbán).

Și atunci, cu o majoritate confortabilă în legislativ, FIDESZ a procedat la modificarea Constituției. Ungaria avea încă în vigoare textul de lege XX din 1949 cu ajustările numeroase apărute între timp, astfel că opera mai curând o cerință simbolică, de întemeiere a unei noi Republici, decât una de drept constituțional. Noul text fondator Legea Fundamentală  a trecut fără probleme prin Parlament, dar a întâmpinat de la început numeroase critici, atât din partea societății civile care nu fusese consultată, cât și din partea Comisiei de la Veneția și a Parlamentului European. Acestora nu le-a fost greu să remarce că se insera pe hartă un cu totul alt stat, cu norme la limita sau ușor dincolo de bariera încălcării unor drepturi fundamentale ale omului sau a unor promisiuni și acorduri internaționale. Și aici începe arta dansului pe care Orbán îl practică deja de șapte ani încoace: admite greșelile, extrage din text pasajele criticate și apoi revine cu un Amendament Constituțional care reia propunerea inițială dar la un nivel ce scapă controlului de constituționalitate. În acest mod a inserat în sistemul juridic maghiar o serie de prevederi care i-au întărit controlul asupra societății, a instituțiilor și a opoziției. Notabilă în acest sens a fost seria criticilor legate de Amendamentul nr. 4, care aducea pachete legislative incompatibile cu textul constituțional în vigoare, precum și cu angajamentele internaționale. Cum Curtea Constituțională s-a opus vehement adăugării elementelor inconsistente în substanța lor cu legea fundamentală, FIDESZ a adoptat Amendamentul 5, care a limitat competențele Curții Constituționale de a se pronunța.

Acapararea puterii

A fost adăugat un Preambul Legii Fundamentale, cuprinzând o serie de considerații politice sau de natură istorico-legislativă, considerate de specialiști a fi destul de confuze. Ele alcătuiesc un corpus la care trebuie să facă trimitere atât Curia (Curtea Supremă) în interpretarea normelor, cât și oricine are de depus o obiecție de neconstituționalitate. Nefiind un set clar de prevederi, Preambulul este descris ca reprezentând o constituție istorică, mai curând amintind de un set ideologico-politic de validare prin conformitate a legilor juridice.

Noua Lege Fundamentală a fost etichetată de către analiști drept un coup constituțional, așezând noua republică maghiară pe cu totul alte fundamente juridice: se anulează inițiativa legislativă constituțională actio popularis); este înlăturată orice formă de guvernare locală, deciziile fiind acum, toate, luate la nivel central; este anulată auto-guvernarea instanțelor de judecată, deasupra lor fiind organizat Biroul Național al Curților, cu drepturi de a muta dosarele de la o Curte la alta, fără nicio justificare; în același context strategic, este stabilită o Autoritate Națională de Supraveghere Media și Info-comunicații, ridicând serioase întrebări cu privire la libertatea de exprimare. Dacă ne amintim doar de modul extrem de opac și brutal în același timp, în care anul trecut, în 2016, a fost închisă activitatea ziarului Nepszabadsag – Libertatea poporului, cu toate că apăruse necontenit din Octombrie 1956 (!), înțelegem de ce presa de opoziție are o reprezentare tot mai nominală, fără puterea de a coagula nemulțumirile acesteia.

Tot prin Legea Fundamentală a fost din nou modificat setul de legi electorale, reducând legislativul de la 386 la 199 de deputați (sună cunoscut prin România???), dar ridicând pragul electoral la 5% pentru un partid, 10-15% pentru alianțe electorale și stabilind un model mixt de selecție a parlamentarilor: vot uninominal și vot pe liste închise. Astfel, cei ce pot atrage voturi le pot aduna cu două mâini, iar ceilalți riscă sa nu treacă pragul. În baza aceleiași reglementări, se face distincție între votanții cu domiliciul în țară, ce au dreptul să voteze în ambele moduri, și votanți cu domiciliul în străinătate, în special comunitățile de maghiari din țările învecinate, care pot vota doar pentru listele de partid. Cu toate că la alegerile din 2014 această regulă avea să provoace din nou nemulțumirea votanților rezidenți în Budapesta și marile orașe, ea a consolidat poziția FIDESZ, aducând un număr considerabil de voturi din diaspora. Morala era aceea că puterea trebuie întărită chiar cu prețul unor noi clivaje sociale…

Analiștii politici din țara vecină (Bálint Magyar, Imre Voros, Adam C. Nagy) au realizat un portret robot al votantului FIDESZ si, mai ales, al susținătorului acestui tip de guvernare. Ceea ce poate uimi astăzi este recursul la trecut, la frustrările și orgoliile rănite ale maghiarului obișnuit, nu numai în regimul comunist, ci în decursul istoriei sale. Acesta aparține clasei de mijloc, este de obicei creștin practicant, eroul gulyas comunismului, preocupat de binele familiei și de viața zilnică, deci cumpărabil cu reducerea taxelor pentru utilități, cu menționarea valorilor vieții tradiționale, a specificului național, căutând, așadar, liniștea și securitatea personală în interiorul comunității, a grupului de apartenență culturală și/sau profesională. Corelativ, cei pe care nu îi va înțelege și îi va susține arareori vor fi politicienii din mediul urban, cosmopolit, secularizat, promotori ai pluralismului și ai analizei critice, consumatori de alternative și de liberă circulație. De aici „dialogul social“ aproape surd, care se desfășoară prin banere, afișe, declarații mai mult sau mai puțin preluate de media națională, dar cunoscute în lumea întreagă; o oarecare sciziune socială deloc nouă, dar reactivată, sciziune care determină toate reacțiile la provocările trans-naționale: relația cu Uniunea Europeană, fenomenul migrației, noii parteneri internaționali ai țării, atât în cadrul clubului comunitar cât mai ales din afara lui. În egală măsură antisemitismul – cu vechi rădăcini la limita între urban și rural, capacitatea de a înțelege corupția și a o submina sau ignora; și chiar comportamentul social, modalitatea de a-ți exprima nemulțumirile sau susținerea. Toate acestea vor acumula credit de o parte sau de alta, culminând, în primăvara electorală din 2014, cu o nouă victorie importantă pentru FIDESZ, atât în alegerile parlamentare naționale – cu 67%, cât și în cele europarlamentare – 51.48%.

Tendințe dictatoriale

Mandatul început în 2014 și aflat în derulare va aduce împlinirea tuturor proiectelor începute, pregătite sau doar schițate între 2010-2014, întărind ideea de „familie politică adoptivă“, fenomene precum naționalizarea băncilor și a unor firme multinaționale, corupția și jocul cu normele juridice menite să legitimeze strategiile dorite. „Orbanomia“ – sau definirea economiei prin prisma principiilor lui Viktor Orbán, valorile creștine dar și clientelismul vor induce noi clivaje sociale și frustrări greu de soluționat în afara unei opoziții coerente. Mai mult, spectrul unei extreme drepte mai radicale decât binecunoscutul Jobbik va impune noi așezări și definiri, chiar dacă doar temporare. Replica din 2002 a lui Viktor Orbán, imediat după pierderea puterii spune multe: „Țara natală nu poate fi în opoziție!“ De aici până la conceperea întregii societăți ca o comunitate în jurul unui set tradițional(ist) de valori nu va fi decât un parcurs abil organizat și urmărit cu consecvență. Iar cei ce nu se vor dedica acestei construcții comunitare, vor fi… împotriva ei, adică trădători, nemaghiari, individualiști, soroșiști.

Vara anului 2017 găsește clasa politică de la Budapesta mai activă decît la orice început de mandat, cu toate că problemele cu care se confruntă nu sunt nici puține, nici ușor solvabile. Dar dinamismul, frenezia, ascuțișul cuțitelor determină o succesiune rar întîlnită a evenimentelor, a răsturnărilor de situație, a surprizelor ieșite ca dintr-o pălărie de magician. Prezentul mandat de guvernare (2014-2018) se apropie de final și nu e clar dacă viitorii competitori au furat deja startul campaniei electorale sau, dimpotrivă, dacă precendenta nu s-a încheiat nici acum…

Tezele de la Tușnad

Recucerind/ menținând puterea cu o majoritate confortabilă în parlament, Viktor Orbán pare că și-a gândit prestația sub semnul impunerii unei noi paradigme politice, indiferent de prețul social, economic sau chiar uman. Momentul definitoriu l-a constituit discursul prezentat în 26 iulie 2014 la Școala de vară de la Băile Tușnad. Pe valul euforiei câștigării alegerilor, a explicat noul concept cu care venea în fața electoratului dar și a lumii întregi, anume democrația iliberală. Acesta e gândit ca reacție/ replică la criza – nu doar – financiară a anului 2008. În comparație cu schimbările majore ale sec. XX, anume cele două războaie mondiale, respectiv căderea regimurilor comuniste, anul 2008 reprezintă – spune Orbán – criza cinismului lumii occidentale, a liberalismului și democrației însăși. Dincolo de promisiuni, liberalismul a ajuns – în opinia sa – umbrela pentru corupție, violență, dispreț pentru clasa de mijloc, pentru noile generații, dar și pentru valorile tradiționale pe care le sfidează prin fiecare nouă mișcare socială. În replică, ar trebui „inventat un stat capabil în cea mai mare măsură să asigure succesul unei națiuni‟. Acest stat nu trebuie să fie unul liberal, nici măcar o democrație, exemple de reușită fiind Singapore, China, India, Turcia și chiar Rusia lui Vladimir Putin. Nu binele individului, meritele sau reușitele, ci binele comunității, al națiunii ar trebui să fie pilonii acestui nou tip de regim politic. Astfel că statul bunăstării, ­welfare state ­– considerat altminteri culmea dezvoltării lumii vestice – ar trebui înlocuit cu workfare state – statul muncii. Acesta din urmă, frumos ambalat în nevoia asigurării condițiilor minimale de trai decent, amintește de statele comuniste și, mai cu seamă, de noua lege din Belarus privitoare la taxa impusă celor ce declară mai puțin de 183 zile muncite pe an!

Ceea ce, spun analiștii de la Budapesta, ne duce cu un pas mai departe, spre familia politică adoptivă, anume spre rețeaua clientelară de beneficiari și suporteri ai unui grup format în baza intereselor economice și organizat în jurul personalității conducătorului: Viktor Orbán. Lista cu aliați, respectiv adversari, se modifică permanent, în funcție de accesul la resurse, de obediență și de susținerea fără rezerve a deciziilor sale, indiferent dacă este vorba despre membrii fondatori FIDESZ, personalități culturale sau membri modești și onești ai partidului. Trimiși „în exil‟ la Brusselles (Tibor Navrancsics), la președinție (Janos Ader) sau în funcții obscure din guvernarea locală privată de fonduri și mecanisme de management, posibilii critici sau adversari sunt ținuți sub control. La polul opus, cei ce pun umărul la sifonarea fondurilor publice, la capturarea instituțiilor publice în scopul subordonării lor față de strategia de partid, la propagarea noii propagande naționaliste, au, deocamdată, cariera sub protecție. Cu ajutorul legilor promovate cu dedicație, întreaga țară este transformată într-o „întreprindere politică‟ (Balint Magyar) care ține statul captiv și, în absența mecanismelor de checks and balance, reorganizează guvernarea spre binele familiei politice. De la (re)naționalizarea firmelor și, mai cu seamă a băncilor („cel puțin 50% din capitalul bancar trebuie să se afle în mâna maghiarilor‟ – zicea Viktor Orbán), la monitorizarea media și închiderea presei critice (Nepszabadsag), prioritățile guvernării promit o reutilizare a resurselor prioritar de către agenții naționali! Prin urmare, cinismul băncilor străine, falsele practici ale multinaționalelor care folosesc resursa dar înstrăinează profitul, lipsa de profesionalism și patriotism a autorităților locale – toate aceste căi de risipă sunt luate sub lupă, apoi sub coerciția juridico-politică a centrului, în scopul limitării locurilor de decizie și apoi al controlului deciziilor însele. Chiar funcționarii europeni care distribuie fondurile UE sunt considerați sursă a crizei, prin salariile mult mai mari decât ale celor ce urmează să utilizeze banii în scopuri vizibil productive.

În plan extern, aliați sunt considerați toți acei lideri care îmbrățisează această critică a principiilor liberale, în speță Jaroslaw Kaczynski (cu controlul său asupra numirilor în justiție), Nikola Gruevski (acuzat de corupție în Macedonia), Milos Zeman (președintele Cehiei, declarat admirator al politicilor publice ale lui Valdimir Putin și al separatiștilor din estul Ucrainei). Si atunci, indiferent dacă dreptatea e uneori de partea lor, uneori la Brusselles, voluptatea opoziției și a anti-politicilor UE îi unește într-o coaliție care nu anunță multe lucruri bune.

Dincolo de Europa, Erdogan, Lukasenka, China și, mai nou, Benjamin Netanyahu sunt inspiratori și suporteri, nu atât în numele dreptății sau a corectitudinii noului proiect, ci din solidaritate în fața neputinței proprii. Dacă primii doi sunt, într-un fel sau altul, noii prizonieri de lux ai influenței Kremlinului, Netanyahu a decis recent că amintirea Holocaust-ului și criticile Ambasadorului Israelului la Budapesta, Yossi Amrani, pălesc atunci când șansa de a lovi un adversar politic precum George Soros este oferită pe masa de gală. Acesta din urmă a susținut public nevoia unei păci cu două state în Orientul Mijlociu, Israel și Palestina, lovind în interesele politice ale naționalismului din spatele lui Netanyahu, precum și în strategia financiară a lui Sheldon Adelson, multimilionar, pilon al status quo-ului de la Tel Aviv. Ca urmare, Netanyahu este așteptat marți, 18 iulie, pentru o vizită oficială la Budapesta, în pregătirea căreia a declarat că faptele lui Soros îndreptățesc azvârlirea lui către „câinii anti-semiți din Ungaria“…

Societatea deschisă vs. Statul captiv

Dincolo de retorică și bannere, ce-i mână în luptă cu atâta înverșunare? Conceptul de societate deschisă formulat de Karl Raimund Popper în urmă cu câteva decenii a constituit centrul de gravitație al întregii rețele construite de George Soros inițial în Europa Centrală, apoi, treptat, în mai toate regiunile planetei, unde schimbarea regimurilor autocrate cu unele democratice putea fi susținută. Să ne amintim că societatea deschisă presupune gândire critică, non-dogmatică, meritocrație, toleranță, suport pentru drepturile omului, inclusiv pentru afirmarea minorităților de tot felul, economie de piață, competiție, alternative, dialog. Deranjează cumva, pe cineva?

Desigur. Statul captiv, propaganda, economia paralelă, setea de putere, spiritul gregar care acoperă frustrările și le traduce în „proiecte naționale“, „simț al comunității“, „siguranță națională“… (sună cunoscut? Pe Dâmbovița au fost experimentate doar copy-paste palide ale strategiilor de bază!) Ca urmare, lista dușmanilor este lungă și deschisă. În primul rând, adversarii din propriul partid, foști colegi de facultate și de luptă anti-comunistă. Înlăturați, marginalizați sau determinați să plece din țară. Legislația în vigoare – modificată, cu nepieritoarele dedicații adăugate, dar și cu posibilele conflicte legislative puse deoparte, fără prea mari competențe lăsate Curții Constituționale și apoi, cu o nouă Constituție structurată după chipul și asemănarea noului „proiect de țară“… Datoriile publice – plătite în special de către actorii economici privați, dar și prin taxe abil folosite spre a păstra în visteria publică sumele necesare propagandei politice… Firmele multinaționale – controlate, constrânse, taxate, unele îndepărtate prin naționalizare. Partidele de opoziție – transformate în figuranți pe scena politică, în special ca urmare a noii legi electorale. MSZP, partidul socialist, aproape de interdicție, în timp ce noua extremă extrem-dreaptă își anunță intenția de a participa la alegeri. Este vorba despre gruparea Betyarsereg condusă de Zsolt Tirityan, grupare explict neo-nazistă, care critică guvernul pentru gardurile anti-imigranți, susținând, în schimb, împușcarea acestora. Spațiul vital al fiecărei națiuni, susține Tirityan, este oricum limitat, fiecare ar trebui să stea la casa lui. Acestei grupări i se adaugă Ejpotok Maron, mișcarea lui Mihai Zoltan Oros, aparent mai reținută, cerând revenirea la conștiința națională și de rasă, în absența căreia Europa a devenit un spațiu nelocuibil și imposibil de apărat. Am mai putea menționa tinerii din Identitetz Association, conduși de Balasz Laszlo, cei mai moderați, dar urmarind ridicarea unei noi puteri politice în jurul valorilor extremei drepte, singurele capabile să mențină unitatea socială.

În mijlocul acestei vâltori politice, binecunoscutul Jobbik nu putea sta simplu spectator! Cu un discurs propagandistic bine lucrat, atât în declarații cât și în postere, Vona Gabor speră să reușească o rocadă istorică, anume, să ocupe locul de centru-drepta lăsat liber de FIDESZ prin poziționarea naționalistă și, la momentul oportun, să devină membru al PPE – Partidul Popular European, din care speră să vadă FIDESZ-ul exclus cât mai repede. Afișele care deja umplu marile orașe arată grupul Jobbik mai tânar și entuziast, în imagini viu colorate, dând la o parte un FIDESZ îmbătrânit, alb-negru, în criză de imaginație și energie…

Migranții au constituit doar pretextul luptei politice, ei fiind, la propriu, opriți prin lege dar și prin celebrele garduri ridicate la frontiera cu Serbia. Dar, dincolo de materialitatea lor, au oferit regimului Orbán ocazia perfectă spre a-l acuza pe George Soros ca intenționează să aducă sute de mii de musulmani în țară și îi plătește, respectiv integrează prin sistemul său de ONG-uri. Ca urmare, George Soros, realizarea pe pământ al lui Emmanuel Goldstein (personajul evreu al romanului distopic, 1984), întruparea răului și anti-naționalului. Ca urmare, țara a fost invadată de banere contra lui George Soros, într-o campanie evaluată la 5600 milioane forinți, cu textul: „la referendum, 99% din populație a votat contra migrației ilegale. Să nu-l lăsăm pe Soros să râdă la urmă“…  Dincolo de bani și mesaje, șansa acordată anti-semitismului tradițional maghiar nu a rămas fără efect…

Lecția evidentă este că trebuie închise toate pârghiile de influență ale lui George Soros, ONG-urile și Universitatea Central Europeană – cu toate că ONG-urile cu finanțare norvegiană au rămas doar sub strictă supraveghere. Universitatea ar putea fi salvată, grație negocierilor de la New York, începute în urmă cu o lună de guvernarea Statului New York și reprezentanții conducerii de la Budapesta. Cât despre ONG-uri, sunt obligate să-și declare sursele de finanțare și obiectul real al activității (implicit afirmându-se că ar avea obiective ascunse…). Este o lege dată în 2012, de Rusia și preluată ad litteram, în ciuda declarațiilor lui Orbán în Parlamentul European cu privire la inspirația americană a legii.

Ungaria face obiectul a 57 de proceduri de infringement inițiate de Uniunea Europeană și aflate în diverse etape de judecată. Dar anul viitor este an electoral și, în plus, mandatul următor va include anul 2020 – comemorarea centenarului Tratatului de la Trianon. Nu oricine poate fi în măsură să dea istoriei, raportul împlinirilor… Nu oricine poate accesa resursele tării spre a susține măreția națională. Constantin Noica se întreba cum intră răul în istorie? Legal, ar spune Orbán: prin alegeri libere, modificări legislative, control al politicilor publice. Dar amintirea momentelor 1956 – 1989? Prin afirmarea națiunii ca o voce importantă în plan regional, printr-un profil aparte în Europa („Let’s stop Brussels!“) și prin protejarea valorilor tradiționale de atacurile societății deschise….