Parafrazăm, desigur, titlul binecunoscutei cărți Viena, fin-de-siècle, cu tristețea discrepanței imense între cele două situații: pe cât de exuberantă, dinamică și pestriță era Viena la cumpăna secolelor XIX și XX, pe atât de închistată, deprimantă și, mai ales, agresivă împotriva sieși este Turcia de azi. În acest al doilea caz, vorbim despre finalul unui secol de reforme, de încredere și de emulație, respectiv de simultaneitate a țării cu modernitatea europeană. În 1922 era abolit Sultanatul pentru a se proclama republica, respectiv în 1924 era abolit Califatul (guvernarea religioasă), poate cea mai veche instituție a civilizației de pe Bosfor, spre a se proclama trecerea la o paradigmă politică seculară, supraordonată identităților religioase ori etnice regionale. Republica avea să stea în folosul egal distribuit al tuturor cetățenilor țării, dincolo de separările ori conflictele istorice. Se traduceau coduri de legi din statele europene — Codul civil elvețian, Codul penal italian, Constituția franceză; se puneau bazele unui învățâmânt laic, universal accesibil, respectiv armata își obținea recunoașterea meritelor printr-o poziție privilegiată în cadrul statului turc.
Alegerile anticipate desfășurate la sfârșitul săptămânii trecute în Turcia au oferit un nou mandat prezidențial lui Regep Erdogan, cu un procentaj estimat la 53% dintre voturi și o majoritate comfortabilă în noul legislativ. Dincolo de matematica electorală, alegerile au oferit șansa consolidării puterii președintelui, a implementării rezultatelor referendumului de anul trecut, plasând țara pe calea contra-reformei, a întoarcerii la situația de dinainte de Primul Război Mondial, respectiv la autoritarism și la revenirea religiei în viața publică. Iar dacă armata a reprezentat secole de-a rândul pilonul fundamental al statalității, acum ea este marginalizată, parțial încarcerată ca urmare a tentativei de lovitură de stat și, mai ales, dezavuată în cercurile puterii. Tocmai factorul de stabilitate și echilibru al puterilor a fost scos din ecuație cu scopul declarat al concentrării puterii și, pe cale de consecință, al trecerii la proiecte megalomanice, menite să creeze cultul personalității liderului și să desprindă țara de pe traiectul reformist pe care fusese înscrisă în urmă cu un secol!
Consecință a recentului scrutin, Regep Erdogan va conduce țara până în 2023, adică exact până la împlinirea centenarului reformelor lui Kemal Atatürk. Dar, beneficiind și de rezultatele chestionării populare din 2017, liderul de la Ankara și-a asigurat monopolul puterii în stat. Conform declarațiilor lui Muharrem Ince, principalul candidat al opoziției la cea mai înaltă poziție în stat, prin aplicarea prevederilor referendumului „o singură persoană va conduce legislativul, executivul precum și justiția, ceea ce reprezintă o serioasă amenințare la supraviețuirea acestei țări. Turcia s-a îndepărtat de valorile democratice și a rupt legăturile cu sistemul parlamentar de până acum”. Funcția de prim-ministru a fost anulată, președintele putând forma și desființa ministere, va numi toți funcționarii cu rang înalt la nivel național, va da decrete, va construi bugetul și va avea prima voce în problemele de securitate națională.
Dacă, pentru suporterii zgomotoși care au umplut străzile marilor orașe spre a sărbători victoria, realegerea lui Erdogan a fost firească, ei așteptând chiar un scor mai bun, observatorii internaționali (Amnesty International, OSCE) au remarcat o opoziție mai unită și mai bine organizată decât în toți anii de când, într-o funcție sau alta, Erdogan se află la conducerea Turciei (2003). Muharrem Ince a obținut 31% dintre voturi, a existat și o femeie-candidat la președinția țării, dna Meral Aksener. Cu o participare masivă la vot, de peste 90%, liderul ultimelor două decenii și-a adjudecat puțin peste jumătate dintre opțiuni. Dacă adăugăm și concluziile privitoare la fraudele electorale, la numărătoarea incompletă și „privilegiată” a buletinelor de vot, ajungem să înțelegem discuțiile aprinse ce au precedat ziua alegerilor. Acestea analizau scenarii de posibilă (?) coabitare postelectorală a unui legislativ majoritar AKP (partidul lui Erdogan) cu un președinte kemalist (al opoziției). Concluziile erau destul de sumbre, iar realitatea le-a anulat fără să mai fie nevoie de compromisuri politice.
Parlamentul va fi dominat de partidul AKP (Justiție și Dezvoltare), alături de aliații săi, MHP (Partidul Mișcării Naționaliste), care și-au asigurat 343 dintre cele 600 de mandate. La polul opus, bucuria a fost mare în rândul kurzilor, al căror partid (Partidul Democrat Popular) a trecut de pragul de 10% necesar pentru accederea în legislativ și, cu 11,6% dintre voturi, va fi reprezentat în legislativ prin 67 de parlamentari. Performanța este cu atât mai notabilă cu cât principalii strategi ai partidului, precum și mii de membri sau simpatizanți sunt în închisoare, iar campania electorală au organizat-o și desfășurat-o de după gratii!
Alianța Națională, reprezentând opoziția politică și grupând un larg spectru de formațiuni, a câștigat 34% dintre fotolii, ceea ce va reprezenta 190 de mandate. Sigur, cu aritmetica la acest nivel, avem totuși un legislativ dominat — și condus, controlat — de Regep Erdogan și AKP. Dar, așa cum a subliniat cel supranumit „președintele nostru, comandantul nostru”, AKP e departe de a-și fi atins ținta de majoritate absolută. Pe de altă parte, orice evoluție a situației politice din țară va putea reînclina balanța. Echilibrul este destul de fragil având în vedere numărul celor din închisorile politice, precum și problemele interne ale țării. Numai ca urmare a loviturii de stat eșuate în 2016 au fost arestați (mulți deja condamnați la zeci sau sute de ani de închisoare) peste 50.000 de adversari politici, și mai bine de 110.000 de funcționari publici au fost concediați. O banală simulare a impactului acestor oameni dă speranțe opoziției încă libere, precum și comunității internaționale.
Kemalism și reformă
Kemalismul, adică ansamblul reformelor gândite și promovate de Atatürk, a reprezentat un efort imens de modernizare a unei societăți orientale medievale, precum și de creare a instituțiilor unui stat modern pe ruinele Imperiului Otoman, dezmembrat în urma Primului Război Mondial. Modelul său a fost Franța, preluând de la aceasta idei filosofice, principii de politici publice, texte de legi, în special în dreptul comercial și, nu în ultimul rând, majoritatea articolelor constituționale. A fost încântat să descopere în lucrările lui Auguste Comte principiul progresului social și pozitivismul subsecvent. Ca urmare, întreaga sa viziune politică s-a subsumat ambiției de a separa sfera publică de cea privată, secularizând-o pe prima și delimitând riguros componentele celeilalte. Lumea atomizată a comunităților etnice sau religioase ce coexistau pe teritoriul țării fără a comunica (prea mult) unele cu celelalte a fost reconfigurată. În sistemul dhimmy, al comunităților autoguvernabile, nu era nevoie de comunicare între grupuri întrucât acestea deveniseră autarhice. Fiecare beneficia de serviciu religios propriu, de colectarea și redistribuirea taxelor, de școli, formule de îngrijire a sănătății și de instituții specifice.
Creând un stat secular, bazat pe drepturi ale cetățenilor, indiferent de grupul etnic sau religios de apartenență, Ataturk a creat o altfel de societate. Acum discursul despre drepturile omului a devenit posibil, nemaifiind limitat de afiliere, de identificarea drept musulman sau non-musulman, de religie a cărții sau de credință păgână. Minoritățile au devenit, pentru prima dată în istoria țării, egale în drepturi cu majoritatea, tocmai pentru că fundamentul organizării statului și a legislației era unul non-religios.
De aici au decurs cu ușurință principalele axe ale gândirii kemaliste, anume republicanismul — opus principiului monarhic imperial; populismul — definind națiunea drept un tot organic, incluzând fără discriminare toate grupurile și comunitățile trăioare pe teritoriul țării, un ansamblu de cetățeni cu drepturi și responsabilități; secularizarea spațiului public — până atunci fragmentat de interesele și discursul liderilor religioși care făcuseră din guvernare o alăturare de fiefuri conduse de ei, după reguli și exigențe private definite; reformismul — ca proces continuu, de adaptare la o realitate dinamică; naționalismul — ca formă de coagulare trans-etnică și trans-religioasă, respectiv etatismul — care, în viziunea lui Kemal Atatürk, ca și a mentorilor săi francezi, era singura formulă acceptabilă de organizare a vieții sociale, cu un stat implicat în viața economică, investiind și planificând, centralizând și controlând dividendele. Cum armata a reușit imposibilul eliberării țării și a salvării de efectele potențial devastatoare ale tratatelor ce închideau Primul Război Mondial, era de la sine înțeles că tot militarii aveau să susțină reconfigurarea și consolidarea tânărului stat turc. Astfel au fost posibile nenumăratele lovituri de stat și, mai ales, controlul politicilor publice de către conducerera militară!
Întreg acest program novator — numit Tanzimat — a condus la o modernizare rapidă a societății și instituțiilor statului. A înflorit învățământul laic, femeile au primit drepturi politice, s-a trecut la modificări de coduri vestimentare dar și la alfabetul latin; s-a tradus Coranul în limba turcă, pentru prima dată afirmându-se astfel o identitate turcă diferită de cea arabă. Au fost desființate Curțile Sharia de justiție și înlocuite cu unele seculare, controlate de stat și capabile, astfel, să judece omul, faptele, și nu religia sau etnia celor aduși în fața judecătorilor. Modelul francez a fost pus practic să schimbe temeliile unei societăți complet diferite, dar a fost înțeles și susținut numai de elite. Majoritatea a constituit fie grupul de nemulțumiți ale căror interese au fost subminate de reforme, fie grupul și mai mare al celor ce nu erau deloc pregătiți „să ardă etapele” și să asume un nou set de exigențe și atitudini! Inițial, totul era destinat adaptării țării la modelul european, emulării acestuia pentru ca țara să fie considerată, în continuare, o țară „europeană”. Ulterior s-a adăugat și proiectul integrării în Uniunea Europeană, cu exigențe deja modificate față de țelurile reformei kemaliste.
Trădarea kemalismului?
Și da, și nu. Depinde cum privim lucrurile. Prin efectele guvernării AKP, cu siguranță. Prin propaganda politică, da, sub anumite aspecte. Cel mai îngrijorător fapt este revenirea Islamului în treburile publice, creșterea exponențială a școlilor religioase și a influenței religiei în justiție. Pe cale de consecință, ieșirea din tiparele democrației constituțioane, ale drepturilor omului și, nu în ultimul rând, ale pozitivismului politic. După ani de experimente comuniste și neocomuniste, ieșirea din pozitivism nici nu ar fi condamnabilă! Dar subsumarea guvernării față de principii religioase deja rescrie un lung parcurs european de modernizare a societăților și de separare a celor două cetăți (Augustin). Consecința imediată nu poate fi decât autoritarismul și concentrarea puterii în mâna unui singur lider, tocmai prin perceperea lui cu alte lunete decât cele secular — cetățenești.
Punctul de rezistență al lui Erdogan și al ambițiilor AKP este dezvoltarea economică fără precedent, bazată pe privatizare și introducere a mecanismelor de piață. Altfel spus, prin negarea etatismului kemalist și reinventarea drepturilor de proprietate. Ca urmare, populismul nu mai acoperă semnificațiile sec. XIX sus menționate, ci un soi de nou contract social, prin care se crește considerabil nivelul de trai și libertatea economică în schimbul acaparării de către un lider sau un grup restrâns a puterii politice și, consecutiv, a restrângerii libertăților cetățenești. Iar naționalismul, și el reinventat, devine instrumentul de legitimare și promovare a noii politici publice, „protejând-o” de criticile sau posibilele influențe străine! Subsecvent, tocmai ambițiile politice megalomanice ale lui Erdogan, cum ar fi și proiectul unui nou canal care să unească Marea Neagră de Mediterană prin centrul țării, i.e. departe de orice justificare de control internațional, tocmai aceste noi ambiții depășesc frontierele statului kemalist, frontiere trasate și asumate în urma Tratatului de la Lausanne (1923), spre o dorită poziție de lider regional.
Așadar, fin-de-siècle kemalist! Chiar dacă se revendică de la învățătura marelui întemeietor al națiunii turce moderne, regimul Erdogan repune totul în discuție, după cunoscutul model al dublei-gândiri. Acapararea întregii puteri politice era de neconceput pentru Atatürk, care îl citise pe Montesqueieu! Iar reorientarea reformei motivată de schimbarea exigențelor Uniunii Europene, dar și de evoluția firească a societății, sunt apărări slabe ale promotorilor autoritarismului și chiar despotismului de tip oriental. Elita Turciei a visat frumos aproape o sută de ani, dar carențele evoluției firești ale societății au prezentat nota de plată! Cu 53% dintre voturi, Erdogan a fost legitimat!