Cine nu cunoaște supranumele dat cu drag urbei noastre în deceniile trecute? Timișoara orașul florilor și parcurilor. Sau orașul trandafiriilor. În ultima vreme nu prea se mai folosesc aceste vorbe de alint. Trandafirii încă mai există, poate nu așa multe soiuri și poate nu așa de nobile ca pe vremea dinastiei Mühle. Dar câte ceva încă se mai găsește. Parcurile sunt așa cum sunt toate la noi în oraș. Adică nici prea-prea nici foarte-foarte. Parcurile centrale arată bine și îngrijite. Cele mai mărginașe sunt uitate. Doar nu trec edilii așa des prin cartierele lăturalnice.
Timișoara ar merita cu prisosință și titlul de oraș al lalelelor. Măcar efemer, pentru câteva săptămâni de primăvară, așa cum este și viața minunatelor flori. Pentru bănățenii autentici trebuie să readucem în atenție numele atât de autentic local și european totodată de tulipan. Sună minunat, ca inefabilele plante. Încă o dovadă că dialectul local era de mult aliniat la limbile europene. Că balcanicul lalea sună ca un barbarism în urechile locale.
Laleaua (Tulipa) sau Tulipa gesneriana, este un gen de plante ce reunesc circa o sută de specii din familia Liliaceae. De baștină sunt din tot sudul Europei, nordul Africii și Asia, din Asia Mică până în China și Japonia. Zonele cele mai diversificate în ceea ce privește speciile de lalele sunt Munții Pamir, Munții Hindu Kush și stepele Kazakhstanului
În Iran această floare se bucură de un respect deosebit, fiind chiar parte componentă a drapelul național. Tot de aici se trage și numele ei vest european. Pe când numele de lalea provine din limba turcă (lâle) și s-a impus doar în părțile Balcanilor.
Demența produsă de flori
Dar ce poate lega nevinovata floare de bolile mintale? O poveste de acum cinci secole în urmă din Țările de Jos. Aici a izbucnit brusc și aproape de neimaginat pentru un popor așa de echilibrat și cumpătat ca batavii, tulipomania. Adică o isterie a speculei cu flori, al cărei final n-ar fi putut veni altfel decât sub forma unui dezastru financiar. Cu viteza și virulența unei epidemii, a izbucnit o sminteală colectivă, poate din cele mai ciudate din istoria cunoscută.
Laleaua a apărut în Europa prin secolul XVI, olandezii s-au îndrăgostit instantaneu de ea. Cultivarea lalelelor în Provinciile Unite (Țările de Jos) a început pe la 1593. Deși aparent delicate, florile s-au adaptat de minune climatului aspru al Olandei și au ajuns extrem de populare.
Curând, a devenit de obligatoriu pentru burghezi și nobili să aibă în curţi straturi de lalele iar horticultorii au început să încrucișeze diversele varietăți, realizând flori de o frumusețe greu de imaginat. Inițial, lalele au fost doar monocolore – albe, roșii sau galbene – couleren, dar apoi au apărut cele multicolore: rosen – roșu sau portocaliu pe fond alb, violetten, purpurii sau lilla pe fond alb și bizarden – roșu sau cafeniu pe fond galben.
Prețul lor piperat a fost justificat, la acele vremuri, de îngrijirea deosebită pe care o necesitau. Comercianții semnau contracte înaintea unui notar, pentru vânzarea sau cumpărarea de lalele la finalul sezonului.
Pe măsură ce popularitatea lalelelor creștea, horticultorii plăteau prețuri tot mai mari pentru bulbii de flori „pătate”, considerate mult mai valoroase – abia în ultimele decenii s-a descoperit că petele respective erau cauzate de un virus ce afectează lalelele. În 1634, ca urmare a cererilor masive făcute din Franța, cultivatorii de lalele olandezi s-au organizat într-un cartel, impunând reguli stricte de vânzare.
Deja mania lalelelor cuprinsese vestul Europei iar în Olanda căpătase proporții dramatice. Oamenii prețuiau bulbii mai mult decât pepitele de aur și chiar cei mai săraci olandezi se înghesuiau să cumpere bulbi, în speranța că peste ani aceștia vor produce lalele valoroase, din vânzarea cărora ei s-ar putea îmbogăți. O mulțime de persoane s-au îndatorat la bănci, și-au ipotecat sau vândut proprietățile, rămânând pe drumuri doar pentru a putea semăna mult râvniții bulbi. În 1635, 40 de bulbi au fost vânduți pentru incredibila sumă de 100.000 florini, într-o perioadă când un negustor bogat nu avea venituri anuale mai mari de 5000 florini. În secolul nostru, echivalentul ar fi de un milion de euro!
Când au realizat că prețurile fuseseră umflate artificial, oamenii au refuzat să mai cumpere. Balonul de săpun s-a spart, iar piața lalelelor a intrat rapid în colaps. Falimentele au fost numeroase, oamenii s-au sinucis de supărare că au rămas fără un sfanț în buzunar, fiind proprietarii unor bulbi care acum nu mai valorau nici măcar cât o ceapă degerată. Guvernul olandez, pricepând că situația e extrem de riscantă, a refuzat să se implice, deși a trebuit să facă față unui declin economic sever, în urma căderii lalelei, care fusese principalul produs de export al țarii, vreme de mulți ani.
O isterie ce a dispărut la fel de neașteptat precum apăruse, dar a lăsat în urma mii de oameni ruinați, din cauza unor vise fantasmagorice. În momentul în care patima pentru lalele a ajuns la apogeu, în februarie 1637, o floare ajunsese să coste de zece ori mai mult decât salariul unui meșteșugar priceput.
Cu tot dezastrul produs și urmările tragice ce s-au întins mult peste un secol de la crah, olandezii de azi, ca și strămoșii lor, încă prețuiesc florile și nu le poartă pică. Țicneala umană și foamea de neostoit după gologani nu au scăzut din gingășia tulipanului.
Timișorenii mai au câteva zile să se bucure de culorile de vis dar cu mare băgare de seama să nu-i lovească amokul tulipomaniei.
