Iar cine ar vrea să se apropie de aceste oaze de verdeață comite o gravă încălcare de ,,ucaz”. Suntem orașul lui „Nu e voie”.
Iluzia aerului curat se îndepărtează ca un tren obosit din vechile filme. După mai mult de o lună de sechestrare la domiciliu, fiecare din locuitorii Timișoarei este dornic să iasă, vreme îndelungată, la aer liber.
Mai mult decât orice leacuri artificiale indoielnice face o plimbare în natură printre copaci înfloriți și printre flori, fără teama permanentă că un purtător de chipiu ar fi interesat să-ți vadă declarația. Sigur că în continuare vor trebui păstrate cu strictețe unele măsuri ce sunt de bun simț, la o adică, de păstrare a unei distanțe decente față de alți trecători.
Masca de protecție, mănușile (deși acestea nu vor mai fi obligatorii) și alte reguli elementare de igienă nu trebuie uitate. În fapt, mai mult decât acum, când nu se circulă atât de mult, va fi nevoie de o mai sporită atenție, chiar la chestiuni aparent minore. Pentru că sezonul plimbărilor prin parcuri se apropie, odată cu mult trâmițata dată de 15 mai, am vrut să vedem pentru cititorii noștrii cum arată oazele de verdeață și liniște.
Timișoara a avut întotdeauna renumele de oraș al florilor și al parcurilor. Oare cât de îndreptățit mai este acest renume? Am străbătut de la est la vest o mulțime de astfel de spații verzi să vedem cu ochii noștri, dar și cu ai camerei de filmat cât sunt de pregătite pentru cei ce au nevoie de mișcare printre copaci.
Primul dintre parcurile vizate a fost cel numit Stonehenge de Fabric, deși este departe de a fi leit confratelui din Anglia. După numele oficial dat de primărie se cheamă Parcul Uzinei, dar nimeni nu-i spune astfel! Aici situația este simplă. Arajamentele de piatră nu trebuie udate sau tunse pentru a arăta mulțumitor de bine.
Doar coșurile de gunoi căzute la datorie ar mai trebui reparate ori schimbate. Apoi iarba tunsă la o dimensiune rezonabilă și treaba ar fi în regulă. Evident că accesul este interzis prin panglici alb-roșii, care delimitează zona pietonală de zona cu interdicții. Un trecător (cu siguranță vecin din cartier) intră în vorbă.
-Să nu intrați în parc că e interzis! Dar dacă mergeți nu îi bai, că nu cred că vă vede cineva. -Mai vine lumea pe aici în parc? -Păi ar veni, da’, dacă nu e voie ce să faci? Lumea ar vrea să se mai plimbe. Așa că merg în sus și în jos, uite pe aici pe trotuar, prin praf, și mai e și înghesuială.
Dincolo,în parc, unde este mai mult loc nu e voie… Aș mai scoate nepoții… Da nu am bani de amendă!
-Cum e pe dincolo, pe celălalt mal? Și acolo e închis. Și arată și mai rău,cu toate că anul trecut s-a renovat. Într-adevăr, după ce trecem podul, situația se confirmă. Câțiva pomișori plantați anul trecut au căzut în lupta cu neghiobii ce își încearcă puterile. O soartă similară au avut și cîteva coșuri de gunoi de care am scris anul trecut. Sunt la fel și azi. Adică distruse.
Fostul Parc al Pionierilor rebotezat „al Copiiilor” are aceleași benzi de plastic de interdicție. Ce folos? Cine vrea să treacă, trece în treaba lui scurtând drumul prin parc. Dar cei care ar fi cei mai îndreptățiți să-l folosească, cei mici, sunt ținuți departe de părinții cu frică de autorități. Cu toate că pericolele de tot felul ar fi mai mici aici decât pe trotuarele periculoase dimprejur, după cum ne explică o doamnă ce abia așteaptă să-și aducă nepoata când se va putea.
Peste drum în parcul emblemă al orașului, cel al „Rozelor” florile sunt în largul lor. Înfloresc, sunt verzi, unele sunt în floare, asemenea buruienilor ce se ițesc printre dalele de caldarâm. Dar totuși se vede ceva urmă de muncă. Câțiva saci de plastic plini cu iarbă și vocile unor doamne cu greble și sape arată că se întâmplă ceva.
Parcul Justiției, (mai trebuie să vă spun ?) este la fel de ,,închis”, precum celelalte parcuri, pentru orice iubitor de natură. Benzile alb-roșii sunt la locul lor la fel ca și grăbiții ce trec pe lângă ele fără să le bage în seamă. Nici nu e mare lucru să le ocolești. De vreo doi ani, de când nu mai există gardul vechi oricine trece pe unde are chef. Poate nici nu ar fi rău dacă nu ar da un aer de curte fără stăpân locului.
În spatele Catedrelei Mitropolitane este raiul ciorilor. O știe oricine de zeci de ani. Dar mai multe ca acum, parcă nu au fost niciodată. Înaripatele mult hulite de fapt aduc și o serie de foloase. Nu prezența lor deranjează prea tare ci faptul că mirosul greu de neîngrijit și petele de pe bănci, alături de penele căzute nu sunt măturate mai des. Nici măcar câte o spălare temeinică cu jet de apă nu ar strica parcului ce parcă ar fi uitat de edili.
Parcul Central este proaspăt renovat ( de un an) și arată absolut vienez, dacă ar fi să credem spusele mai marilor urbei. Nu prea știe nimeni să explice prin ce este atât de vienez parcul, dar putem accepta și această formulare. Nu e de ici de colo să te lauzi că ai un parc ca la Viena sau să spui că e aidoma unuia de la Peciul Nou. Aici lucrurile arată ca la inaugurare. Adică neterminat.
S-a dat mare zor să se schimbe câte ceva iar o parte a rămas pentru calendele grecești. Un tânăr curier cu bicicleta este grăbit și ar fi dorit să scurteze prin parc. Dar se oprește pentru un minut să schimbe două vorbe. -Aici, în față, arată destul de bine dacă nu vă uitați de aproape la amănunte.
Dar dacă mergeți pe cealaltă parte, în spate, e la fel ca înainte. Plus că parcul de skate, care a fost distrus acum vreo zece ani, e tot la stadiul de promisiuni. Mai trist e că nu mai avem nici sala din Circumvalațiunii, unde te puteai da cu rolele iarna. Așa că … Face un semn de obidă și pleacă mai departe cu rucsacul plin de produse, ce trebuie livrate. Pe lângă marile parcuri consacrate în timp mai sunt și cele mici de cartier, cu doar câțiva metri patrați de verdeață.
În parcul de lângă piața Dacia totul e impecabil. Nou. Renovat. Pietrișul a fost schimbat cu dale cauciucate, astfel încât cei mici să nu se accidenteze. Ce folos? La fel! Blestemata fâșie de plastic interzice și aici intrarea. Cei mai mici sunt târâți cu greu de părinți de acolo cu promisiunea „las că venim altă dată!”. Nici măcar inocența lor, naturală la trei-patru ani, nu mai poate fi păcălită. „Las că așa ai zis și data trecută!” Șahiștii zonei se uită și ei cu jind la mesele care le erau rezervate, cândva. Acum joacă șah ori table la modul virtual, pe internet.
-Ce folos că avem fântâna arteziană renovată și cu multe beculețe dacă nu putem să o vedem? trage o concluzie amară un trecător, ce târâia după el un cățel cam asmatic și trecut de prima tinerețe.
