Trianon 100

Ziuade 4 iunie 1920 a marcat iremediabil mersul istoriei în Ungaria, nu doar în teritoriul pe care îl regăsim azi, pe hartă, ci și în spațiul și mentalitatea a ceea ce stă sub numele Ungariei istorice. „În castelul de delicii Trianon din parcul de la Versailles, Aliații au emis certificatul de deces al imperiului milenar al lui Ștefan. În această zi fatală, în întreaga țară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulația s-a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s-au ținut slujbe de înmormântare.” (Paul Lendvai)

Formal, Tratatul semnat la Trianon reprezenta încheierea Primul Război Mondial între Regatul Ungariei, ca stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, și, respectiv, Puterile Aliate ale Antantei. Consecință a armistițiului, oferit Imperiului în 3 noiembrie 1918, și a Convenției Militare semnate cu Ungaria zece zile mai târziu, Tratatul încheia juridic un conflict și deschidea, politic și social, o suită de disensiuni plasate, la un moment dat, sub umbrela „justiție pentru Ungaria!”. A intrat în vigoare în 26 iulie 1921, pe fondul unui refuz național de a-l accepta de facto și în deschiderea unui interbelic ce nu a fost altceva decât răgazul luat de Puterile Centrale spre a înțelege ceea ce se întâmplase și a pregăti mai serios contraofensiva. 

Pentru București, Bratislava sau Zagreb a fost un moment de bucurie. Beneficiind de o indiscutabilă susținere franco-britanică și, mai curând, de o atitudine nominal favorabilă din partea Statelor Unite, statele care au primit teritorii, populație și infrastructură desprinsă din Ungaria istorică au sărbătorit eliberarea/victoria asupra „puterii coloniale maghiare”/ reunirea slavilor de sud. „Orașul tradițional de încoronare, Pozsony, buchet de simboluri ale istoriei ungare, s-a numit, dintr-o dată, Bratislava.” (P. Lendvai)

Atunci și în mai toți cei 100 de ani ce tocmai s-au scurs, regiunea întreagă a stat sub semnul unui naționalism de puțini bănuit la început și neluat în seamă de niciunul dintre decidenții reali. „Nu va domni nicio pace dacă ulterior se dovedește că pretențiile Ungariei sunt justificate și că întregi grupuri etnice ungurești au fost cedate ca cirezi de vite Cehoslovaciei și Transilvaniei (a vrut să spună: României), numai că, iată, Conferința refuzase să examineze chestiunea ungară.” (premierul britanic Lloyd George,  ignorat, în acel moment, de însuși ministrul său de externe, participant la luarea deciziilor, cf. P. Lendvai)

Binecunoscuta expresie Nem, nem, soha s-a întâlnit mereu cu exploziile de retorică naționalistă cehă, slovacă, sârbo-croată (în diferite dialecte), română, declamând cele 14 puncte ale Declarației președintelui american Woodrow Winson, în frunte cu punctul 10 care oferea „cea mai mare oportunitate de dezvoltare autonomă”, popoarelor Austro-Ungariei.  

În esență, Regatul Ungariei era considerat putere învinsă și pierdea 2/3 din teritoriu, aproape jumătate din populație, precum și o parte însemnată din infrastructură și economie. Agricultura și interdependența industrială între țările imperiului au sucombat. Dacă noua entitate politică devenea aproape un stat etnic omogen, cu mai puțin de 10% minorități, peste 3 milioane de etnici maghiari s-au văzut în afara granițelor, dincolo de voința lor. Cum e tradiția în practica naționalismului, asupra lor s-a revărsat frustrare și violență acumulate în timp, costându-i securitatea personală, locurile de muncă și, pentru sute de mii, emigrarea. Evenimentul a lăsat urme greu de șters în memoria colectivă și a devenit „simbol de istorie utilă” în toate momentele tensionate. Dincolo de frontiele impuse de Puterile Aliate, „statele succesoare” (în sens larg, am spune, dar au fost astfel denumite în legislația vremii), aceste state au pus în mișcare tot arsenalul practicilor și propagandei necesare pentru „demaghiarizare” și, respectiv, „românizare”, „cehizare”, „revenirea la tradițiile slavofile” (în Ruthenia, Vojvodina și Croația).

Ar părea că Tratatul s-a inserat în viețile noastre ca un Janus bifidus, cu o parte plângând și cu una sărbătorind eliberarea. Ne este greu să-l expediem atât de simplu și reducționist! Istoria este, de regulă, o șaradă mai complexă, iar într-o regiune atât de diversă etnic, religios, lingvistic e greu de aplicat un joc de sumă zero! Nimeni nu câștigă, cu adevărat, mai toată lumea pierde. Este numai meritul entuziasmului de moment și al sirenelor propagandei faptul că, pentru o perioadă, lumea e orbită în binaritatea câștig/traumă. 

La ora aceea, în tumultul (și extazul) postbelic, cu (aparent) toate șansele la discreție și cu bucuria de a opera modificări istorice pe care, în timpuri normale, puțini cutează a le gândi, elanul schimbării a lăsat foarte puțin spațiu reflecției și analizei consecințelor pe termen lung. Empiric vorbind, președintele Wilson avea dreptate proclamând dreptul la autonomie al fiecărei „națiuni”, în ciuda avertismentelor consilierului său, prof. Coolige, care vedea deja dincolo de imediat. Euro-istoric vorbind, e firesc ca fiecare națiune să se poată bucura de statul său național și de suveranitate asupra vieții sale zilnice. Apoi, prețul plătit de fiecare națiune de-a lungul războiului o îndreptățea să ceară soluționarea de îndată a revendicărilor sale mult amânate. Până aici ne poate duce „căruța” unei analize empatice, superficiale, „provinciale”.

Timpul deja a demonstrat că liniile etnice de demarcație, fie luate în serios, fie încălcate, creează probleme, iar separarea pe criterii etnice nu aduce nimic bun. Statele naționale au intrat repede în febra pregătirilor de război, având de data aceasta o „doctrină” națională, o „patrie” de apărat, o ideologie care să le subjuge. Iar revendicările punctuale nu s-au rezolvat prin judecăți generalizatoare, prin identități colective și răzbunări!

Take it or leave it!

Formulă-cheie în negocierile contractuale contemporane, take it or leave it (acceptă-l așa cum e sau renunță!) a fost nota în care s-a semnat Tratatul și, odată cu el, cursul istoric al ultimilor 100 de ani. Ridicând cortina — și „praful de pe cronici” — vom descoperi rețeaua de interese și aranjamente de culise ce au dus aici. Fără a insista în istorie, prea controversată spre a ne fi de folos, vom aminti faptul probabil fondator al lui Richelieu (sec. XVII) spunând regelui Franței că prioritatea externă trebuia să fie anihilarea puterii habsburgice, destrămarea imperiului acesteia și controlul populațiilor trăitoare pe acel teritoriu. 

Vom nota apoi faptul că politicienii britanici, criticați pentru că nu au respectat promisiunea de a negocia termenii tratatului, și-au recunoscut „greșeala” adăugând că „nici nu contează prea mult”. Iar Statele Unite, de îndată ce le-a fost atacat un vapor comercial de către submarinele germane, au decis, paușal, că aliații acestora trebuiau învinși. „Restul e istorie”. Doar că maniera aceasta de a trata un stat, amintind de partițiile Poloniei, dar mai ales de nenumăratele proiecte de inginerie politică franceză, prin care, din birouri, se alocau regiuni întregi unui stat sau altul (ex.: Maximilien de Sully) a subminat încrederea maghiarilor în principiile democratice și în obligațiile acestei țări față de Europa. „Trianonul a fost resimțit ca un obstacol funest în calea democratizării.” (Thomas von Bogyay)

Dimpotrivă, Europa devenise „îndatorată Ungariei pentru marea injustiție”, întreaga partiție a țării „datorându-se forței brutale și ipocriziei aliaților victorioși”. (István Bibó) Dacă adăugăm refrenul despre forța care a protejat Europa de invaziile asiatice, nu mai e clar dacă suntem în 1920 sau 2020, e sigur însă că Europa nu a învățat nimic și nu face nimic să prevină asemenea situații. De regulă, nimeni nu are dreptate, pentru că dreptatea formulează un echilibru și previne criza. Dar criza/crizele există și ne aruncăm vina unii altora! 

Federalism, funcționalism și națiunec

Începutul secolului XX găsea pe hartă trei imperii având, fiecare, câteva secole de guvernare, chiar dacă, sub un criteriu sau altul, puteau fi considerate uzate sau depășite. Ele rezistaseră timpului și sfidau puteri afirmate mai târziu și care împărțiseră/acaparaseră tot ceea ce mai rămăsese „disponibil”. Ca urmare, Austro-Ungaria, Imperiile Otoman și Rus „trebuiau” să dispară, spre a permite acestor noi puteri continuarea împărțirii sferelor de influență. Ceea ce nu intra în ecuațiile lor era, bineînțeles, realitatea din teren. Transformarea brutală (prin război) a unui imperiu multicultural, multietnic într-o serie de state naționale cu minimă sau lacunară experiență de guvernare, plasate în mrejele naționalismului nu putea instaura pacea durabilă pe care o clama președintele Wilson! Dimpotrivă, deschidea Cutia Pandorei pentru o perioadă mai lungă decât ar fi putut prevedea consilierii săi.

Imperiul Austro-Ungar era, deja, vlăguit și avea nevoie de o reformă radicală. Numeroși juriști și politicieni au formulat soluții de (con)federalizare menite să salveze imperiul, dar să ofere fiecărei națiuni libertatea de a se dezvolta și afirma. Dincolo de entuziasmul și argumentele epocii, merită să amintim, totuși, proiectele lui Simon Bărnuțiu, Frantisek Palacky (istoric ceh), Adolf Fischhoff (gânditor austriac) sau Aurel Popovici. Ideea egalității popoarelor (sic!) reprezenta la toți coloana vertebrală pe care se construia un tip de constituționalism descentralizat, protector al indivizilor, dar și al culturilor din imperiu; conștiința că numai în interiorul unei entități bine structurate își vor fi găsit securitatea și libertatea de a coopera; convingerea că aparțineau unei culturi politice și economice comune, care le conferea identitate și motivație.

Considerând dualismul vinovat de apariția multor conflicte din imperiu, propuneau, într-o formă sau alta, în linia epocii, delimitarea naționalităților. Ele ar fi eliminat pericolul unei națiuni dominante, translatând în conceptele și practicile moderne, sistemul puterilor elective și al reprezentării proporționale din trecutul statului habsburgic. 

Sigur că nu au fost luați în seamă. „Echilibrul” puterilor este un concept frumos pentru a fi prezentat studenților, dar, în practică, opțiunea de o parte sau alta are, de obicei, câștig. Delimitarea naționalităților nu presupunea constituirea de state naționale, iar acestea, odată apărute, nu impuneau trasarea unor granițe greu de penetrat. În teorie! Practic, elanul naționalist nu pronunță corect cuvântul echilibru! Din păcate, „suveranitatea nu poate fi transferată efectiv printr-o formulă doar printr-o funcție!”, așa cum avertiza deja David Mitrany, cercetător plecat de la București spre a fi consilier pe lângă înalți decidenți britanici și americani.

Funcția, avea el să dezvolte în perioada interbelică, este cea care unește, construiește punți și menține pacea. Cooperarea pe proiecte concrete, verificabile consolidează încrederea reciprocă și formularea de soluții. Astfel s-a născut funcționalismul, străbunicul principiilor fondatoare ale Uniunii Europene de azi, deși Mitrany însuși refuza ideea de regionalizare. „Pacea nu va fi asigurată dacă vom organiza lumea cu ajutorul a ceea ce o divide!” Se referea la frontiere și la tot ceea ce blochează acestea: libertatea de mișcare, dinamismul social, interconectarea, transferul ideilor și, mai presus de orice, încrederea. Nu l-a ascultat nimeni în timpul Primului Război, nici suficient, după conflict. Fascinația etno-națiunii, a separării și rupturii, de fapt, a împlinirii unor revanșe istoric acumulate au frânt Europa și au adus ceea ce au cerut: masacrul celui de-al Doilea Război.

Trauma unei națiuni

În epocă, angrenajul economic și politic al Imperiului Austro-Ungar a fost destrămat. Au apărut state etnice și un adevărat corset în jurul Ungariei. (Mica Înțelegere: Cehoslovacia, România, Iugoslavia). Forțele armate maghiare au fost reduse, precum și accesul țării la mare sau la rutele comerciale deja consacrate. Pe termen lung, însă, Trianon-ul se înscrie în șirul traumelor naționale, ivite, probabil, pe vremea împăratului Iosef al II-lea, care a declarat limbile naționale insuficient dezvoltate pentru a fi folosite în justiție și administrație; continuând cu înfrângerea din 1849, cu ocupația sovietică și cu incredibilul 1956.

Coordonatele crizei au fost atenuate odată cu integrarea europeană, fără a fi anulate, dimpotrivă! Sentimentul de „țară abandonată de Europa” încă persistă și este folosit politic tocmai pentru că, politic, a fost instituit și confirmat prin trecerea timpului. Și nu e doar durerea Ungariei, pentru că, onest vorbind, ecourile acesteia trec frontierele și perturbă dialogul de fiecare zi. A fost un cutremur regional.