Gândul la comunism ne apasă și astăzi. Ne amintește de morții din Revoluție. Noi, tinerii, nu putem decât să ne imaginăm cum a fost grație celor care au redat libertatea României atunci, în decembrie 1989. Și trebuie să ducem mai departe poveștile celor care, mânați de sentimentele cele mai pure de revoltă, au ieșit în stradă în urmă cu 35 de ani. Mii de oameni pe străzile Timișoarei. S-a întâmplat, iată, demult, dar pentru cei care au trăit acele momente emoțiile sunt vii și acum. Istoria nu trebuie uitată și, mai ales, nu trebuie să se repete.

Revoluția a fost înfăptuită de oameni simpli, de timișoreni cu familii și copii sau de tineri studenți. De bărbați și femei care au ieșit în stradă — unii, alături de copii lor. Respectăm ceea ce avem astăzi datorită celor care și-au riscat viața pentru libertate. Ei nu-și doresc laude și poate nu sunt deschiși să vorbească despre acest subiect, dar simplul fapt că au luat atitudine atunci este impresionant pentru noi, tinerii de azi.

Caldarâmul Timișoarei a fost plin de sânge, apoi splălat de ploaia din 17 decembrie. În ciuda frigului, forțele de ordine nu s-au sfiit să-i ude pe timișoreni până la piele cu apă rece, să gonească oamenii din stradă cu TAB-urile sau să întâmpine tinerii cu rafale de mitralieră chiar pe treptele Catedralei.

De vină, spun martorii, au fost activiștii de partid, forțele de ordine. Orașul era un adevărat haos în acele zile. Vitrinele au fost sparte, iar cioburile au rămas pe pavaj, chiar dacă geamurile au fost înlocuite peste noapte de geamgii special aduși din mai multe județe pentru a acoperi urmele provocărilor de peste noapte.

„Elementele huliganice” au fost, de fapt, oameni obișnuiți

După cum avea să descopere și prim-ministrul Constantin Dăscălescu, ajuns în Timișoara la ordinul lui Ceaușescu. Și nu a fost singurul.

Și Gărzile Patriotice, aduse cu trenul „să liniștească apele”, au ajuns repede la aceeași concluzie. Obosiți după drumul lung, muncitorii olteni au fost primiți aici cu mâncare și apă. „Na, lasă, dacă n-am ieșit în stradă la noi, ieșim alături de voi!”, își amintește timișoreanul Ioan Savu că au spus aceștia undeva spre zilele de 20, când au început să solidarizeze cu muncitorimea.

Oamenii nu voiau decât să-și ia porția de libertate, animați de un sentiment comun de revoltă. Odată ce forțele Armatei Române au început să tragă, s-au culcat la pământ, cum învățeaseră în timpul stagiului militar. De unde știau și că tancurile nu mai merg dacă sunt introduse răngi la șenile și că soldații aflați înăuntru nu mai aveau vizibilitate dacă vizorul era acoperit cu pături. În piața Libertății de astăzi, în decembrie 1989 oamenii mureau striviți sub șenile. Bărbații nu aveau decât să incendieze rezervoarele de motorină ale tancurilor. Au fost momente în care le-a fost frică. Însă teama nu i-a oprit.

În ciuda faptului că în Timișoara se instalase haosul și că erau mii de protestatari pe străzi, aceștia n-au călcat iarba și n-au agresat forțele de ordine. La urma urmei ei nu voiau decât libertate, una însă pe care și-au câștigat-o nu numai cu sângele celor uciși, ci și cu răbdare și tact, după ore lungi de negocieri cu autoritățile. Românii voiau democrație, o guvernare care să le redea libertate, o economie prosperă.

Nouăsprezece ani de austeritate

Începând cu 1980, viața în România s-a înrăutățit de la o zi la alta. Dacă până atunci școlile și casele aveau cădură, în magazine se găseau cele necesare traiului, iar românii aveau destulă hrană, de la 1 ianuarie 1980 au fost raționalizate produsele alimentare, combustibilul și căldura.

Marcel Tolcea, profesor la Gătaia în acea vreme, își amintește că în ianuarie 1980 a plecat acasă, la părinți, de Sfântul Ion, iar când s-a întors lucrurile arătau complet diferit

„Pentru mine, șocul a fost când m-am întors la Gătaia: când am intrat în Alimentară, rafturile erau goale. Rămăseseră doar creveții vietnamezi uscați și oțetul. Doamna de la Alimentară mi-a spus că trebuie să-mi fac viză de flotant pentru că pâinea se dădea doar pe bază de buletin sau viză. La acel magazin nu aduceau mai mult de 50 de litri de lapte. Eu nu beam lapte, dar m-am gândit la colegii mei care aveau copii. Am început să nu mai primim căldură. La școala unde profesam, dacă până atunci era căldură, dintr-o dată au început să facă economie. Curentul se oprea ore în șir, nu te puteai încălzi nici la reșou. Au început să se strice frigiderele, congelatoarele”, își amintește Marcel Tolcea.

Întrebat despre condițiile din acei ani, preotul Ioan Mura spune că nici nu mai vrea să-și amintească.

„Se tăia pâinea în patru ca să vin acasă numai cu un sfert. Stăteam la coadă două-trei ore pentru o bucată de săpun. Au fost atâtea nemernicii care ne-au încărcat negativ…”, își amintește Ioan Mura.

Ceea ce le mai rămăsese românilor după 1980 era frigul. Nu aveau decât să-și procure toate cele necesare pe sub mână. Au devenit ingenioși. Muncitoarele furau „adidași” de porc pe care-i ascundeau sub coapsă și ouă pe care le înghesuiau în decolteu. Împărțeau cu vecinii ce aduceau. Totul era guvernat de sintagma: „Ce se dă?”. Pe sub mână, românii reușeau să obțină aproape orice, de la combustibil până la cărți.

Preotul Ioan Mura e și acum furios când vine vorba de restricțiile din acea perioadă. „N-aveai voie să mergi mai mult de doi-trei tineri pe stradă! Veneai de la școală și de la discotecă tot cu frică, să nu cumva să te aresteze nenea milițianul”, ne-a spus acesta.
Revoluția a început în 15 decembrie, dar dorința de libertate era veche

Revoluția a fost înfăptuită de oameni obișnuiți

Ioan Mura, preot la Calacea, avea 30 de ani la acea vreme și trei copii.

„Și acum îmi amintesc momentul. Îl retrăiesc cu o maximă intensitate și cu o luciditate cât se poate de autentică. La cei 30 de ani ai mei, pe care i-am avut atunci, eram mânat de o dorință interioară de schimbare, o dorință intrinsecă pe care o aveam demult, nu doar din acel moment. Încă din copilărie și din tinerețea mea am avut sentimente de revoltă interioară. Bunicul meu a fost prizonier, a fost anchetat de Securitate. A fost momentul în care am simțit că trebuie să mă implic. Mi-am asumat un risc pentru libertatea mea”, ne-a spus, pe un ton ferm, preotul Ioan Mura.

Monumente din Timișoara au început să fie vandalizate încă din 1987. De bustul lui Decebal din Piața Libertății cineva a legat cu sârmă o pâine neagră și a scris pe soclu: „Decebal, pe vremea ta/ pâinea tot așa era?”. Pe clădirea Comitetului Județean de Partid (n.r. — astăzi, sediul Consiliului Județean Timiș), dinspre Podul Decebal, a fost scris cu vopsea neagră: „Jos regele foamei și al întunericului”. Pe podul Michelangelo, în toamna lui 1989 erau pancarte cu mesaje comuniste, la fel ca pe multe alte clădiri ale instituțiilor sau fabricilor. Între ele, una pe care scria: „Ceaușescu — Pace”, iar cuvântul „Pace” de pe pancartă a fost acoperit și-n locul lui a apărut cuvântul „Foame”, scriid așadar „Ceușescu— Foame”.

„Eu, cu mentalitatea asta de șobolan, de șarpe care se târa, nu am putut să trăiesc. Dacă chiar se întâmpla ceva acolo, copilul meu nu m-ar fi întrebat unde am fost, cu ce am contribuit? Scara de valori a unui copil este foarte bine determinată de rolul tatălui. M-am gândit că nu aș putea să frâng în sufletul copiilor mei un asemenea reper important. În ’49, când s-a făcut colectivizarea, socrul meu a fost obligat, cu pistolul la tâmplă, să se înscrie în Colhoz. A refuzat”, spune Ioan Savu, unul dintre miile de muncitorii care au ieșit în stradă.

În iarna lui 1988 Ioan Savu a fost îndemnat de câțiva tineri să iasă în Piața Unirii. Populația a dorit încă de atunci să pregătească o revoluție, însă, în 3 ianuarie 1988, Piața Libertății era împânzită cu mașini Aro și oameni cu paltoane lungi de piele.

Întrebat despre nemulțumirile din acea perioadă, preotul Ioan Mura a răspuns: „Nu vă puteți imagina ce vremuri idioate, ce nemernice, ce ticăloși ordinari au putut să existe înainte de ’90. O spun cu toată responsabilitatea!”, spune Ioan Mura indignat.

Bunicul lui a fost prizonier de război. Celălalt bunic al său a luptat și el pe front. Socrul lui a făcut pușcărie pentru că l-a înjurat pe Ceaușescu. Deși a fost în armată, spune că n-a putut să suporte. „În anii ’79 –’80 eu n-am putut să suport ca un tovarăș cu niște steluțe și niște plăcuțe pe umăr să-mi dea comenzi absurde, idioate, de-a dreptul goale de conținut. Culcat, în baltă, că așa e când vine războiul!”, povestește Ioan Mura.

Ne spune că mulți dintre colegii lui de școală din Caransebeș au trecut, înainte de 1989, granița și au fugit din țară. Îi numește „iepuri de uscat”. Mulți au fost împușcați și au murit. Unii au trecut Dunărea înot.

Ioan Savu, liderul „ad-hoc” al mulțimii de muncitori, recunoaște că ar fi vrut să plece din țară, numai că Dumnezeu a rânduit lucrurile ca să rămână

El a fost cel care a negociat cu prim-ministrul Dăscălescu, dar și cel care, însoțit de mii de muncitori, l-a înștiințat pe consulul Iugoslaviei de atunci despre revoluție și l-a îndemnat să vorbească lumii despre ce se întâmplă la Timișoara. Să spună că în România este Revoluție.

Ioan Savu avea vârsta de 39 de ani și era informatician în cadrul Oficiului de Calcul al Fabricii de Detergenți. La fel ca preotul Mura de la Calacea era căsătorit și avea trei copii. Ioan Savu a rememorat momentele petrecute atunci, în care mulțimea de muncitori a ieșit din toate fabricile de pe Calea Buziașului formând o coloană kilometrică. Mii de glasuri scandau: „LI – BER – TA -TE”.

„Aerul vibra”, spune Ioan Savu, cel care dăduse tonul.

Oamenii cântau Deșteaptă-te, române!, cântec interzis în acele vremuri.

Traversând orașul alături de mulțimea de muncitori, Ioan Savu a văzut cum oamenii dădeau jos pancartele cu însemnele de partid de pe zidurile fabricilor. Atunci s-a simțit pentru prima oară liber. Deși destinația finală era Piața Operei, i-a îndemnat pe muncitori să parcurgă drumul pe cea mai lungă variantă pentru a vedea toată lumea că ei au ieșit în stradă. A fost un fel de pelerinaj: „Veniți și voi cu noi! Și voi aveți copii!”.

(Continuarea în numărul următor al ziarului)