Dacă viitorul este previzibil până la plictiseală, iar prezentul se dovedește o himeră limbută, trecutul nu s-a întâmplat niciodată. El abia va să vină. Te așteaptă în fiecare dimineață, în forme și gusturi noi, la masa din bucătărie — Nescafé de contrabandă, dar întotdeauna punctual. Adică, nu doar că e acolo negreșit, dar te și ia la întrebări, punct cu punct. Răspunsurile ți le dă tot el, și tot punct cu punct, fiindcă tu rămâi blocat în ideea contorsionată că trecutul e trecut, s-a întâmplat cum s-a întâmplat și nu mai e nimic de făcut, de schimbat ori de adăugat la el.
Ba mai e. Mai e întotdeauna ceva de făcut și, mai ales, de schimbat și, oho!, de adăugat. Numai că pe tine procesul acesta atât de natural te prinde mereu cu garda jos. Azi dimineață, de exemplu, ai fost confruntat cu „neutralitatea morală”. Trecutul — ce abia urma să vină — ți-a pus-o pe masă, pe o tăviță de argint, însoțită de un răvaș semnat de câțiva prieteni.
Seara — iacobini rău de tot, dimineața — dulci, foarte dulci funcționari publici, după-amiaza — liberi, foarte liberi cugetători și în rest — oameni de geniu, prietenii ăștia ai tăi înțeleg resursele proteice ale trecutului.
Cum ai deschis răvașul, te-ai trezit pus într-o luntre de partea căreia, pe dreapta și în jos, curgea sângele celor cu „Cine a tras în noi?”, iar pe stânga și în sus, da, da, în sus — sângele celor cu „Noi am tras în noi”. Ce echilibru perfect! Asta da neutralitate morală.
Ajuns la mal, te-ai trezit întâmpinat cu strămoșescul „Și, ce-i cu asta?”. A urmat pâinea și sarea, păhăruțul de vin și, încet, dar sincer, ai început să pricepi că trecutul rămâne marea șansă, căci el este singurul din pragurile vieții noastre care se dă de trei ori peste cap și ne face oameni. Cât ai zice pește.
Și omul, spre deosebire de pește — care se împute de la cap, se rupe de la mijloc și se mănâncă de la coadă —, omul ăsta, mereu nou și numai nou, nu se împute niciodată de la funcție, nu se rupe niciodată de la bugetul de stat și nu se mănâncă decât cu alt om — nou și el, dar om, cu „O” mare.
Trecutul te ia prin surprindere și te obligă să accepți că „Neamțul ăla mic, Herr Alzheimer, care ne fură mințile” nu e un banc, ci confirmarea unui cont la Banca Timpului, pușculiță din care cu cât iei mai mult, cu atât rămâne mai mult în ea. Un fel de inginerie financiară în care trecutul se înmulțește prin sciziparitate, ca la piramidele Caritas și FNA, pe principiul „Ce-am avut și ce-ai pierdut”.
Dați-mi un exemplu de operă mai deschisă decât trecutul și o închid.
Dar ar fi păcat; mare păcat.