„Transmite-i lui Nichita că e un porc”. Interviu cu scriitorul Dorin Tudoran

Dorin Tudoran (n. 30 iunie 1945, Timișoara) este scriitor, publicist și fost disident politic. Absolvent al Facultății de Limbă și Literatură Română a Universității din București, promoția 1968. Ca urmare a criticilor deschise aduse sistemului comunist, la începutul anilor ’80 devine un scriitor interzis — pierde dreptul de a mai publica, numele său nu mai poate fi pomenit în presă, cărțile sale sunt scoase din bibliotecile publice și i se refuză dreptul la un loc de muncă. La 7 aprilie 1984, depune o cerere de emigrare împreună cu familia. În fața refuzului autorităților comuniste de a-i răspunde, la 1 august 1984 trimite un memoriu lui Nicolae Ceaușescu în care îi cere să i se respecte dreptul de a fi liber.

La 25 aprilie 1985, intră în greva foamei. La 6 iunie 1985, după patruzeci de zile, încetează greva foamei, din motive medicale. În aceeași lună, sosește la București senatorul american Robert Dole, președintele Senatului SUA. În cadrul întâlnirii cu Nicolae Ceaușescu îi transmite acestuia din urmă că una dintre condițiile reînnoirii Clauzei Națiunii celei Mai Favorizate pentru România este acordarea dreptului de-a emigra pentru scriitorul Dorin Tudoran și preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

La 24 iulie, împreună cu familia, Dorin Tudoran părăsește Republica Socialistă România. Se stabilește în SUA, unde lansează și conduce publicațiile Agora — Revistă alternativă de cultură și Meridian. Între 1993 și 2000, a fost director al birourilor IFES din Moldova și România. În 2000 a revenit la Washington, unde a lucrat la IFES, până în 2008. Între 2009 și 2012 a lucrat la The World Learning, tot în Washington, ca Director al programului Democracy Fellows finanțat de United States Agency for International Development (USID).

A debutat, în 1973, cu volumul de poezie Mic tratat de glorie, pentru care a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar de atunci a publicat aproape 30 de cărți, majoritatatea de poezie și publicistică. Este laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” — Opera Omnia (2009). În anul 2018, PEN Clubul Român îi acordă Premiul „Doina Cornea”. În anul 2020, este decorat de președintele Klaus Iohannis cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler.

— Vi s-a reproșat că ați fost membru de partid, chiar dacă doar pentru câțiva ani. Intrarea dumneavoastră în partid s-a produs când erați la Flacăra sau la Luceafărul? Ce v-a determinat să faceți acel pas? Nu ați vorbit prea des despre acest episod.

— Nu am vorbit decât o dată sau de două ori despre cum m-am trezit membru PCR, pentru că nu am dorit să se creadă că mă scuz. Ce uită cei care m-au șicanat pe acest subiect este că era incomparabil mai periculos să renunți la statutul de membru de partid decât să nu intri în partid. Nu intrai în partid, nu-ți lua nimeni capul, chiar dacă o asemenea hotărâre îți aducea anumite neplăceri. Dar dacă hotărai să ieși din partid, riscurile pe care ți le asumai erau de altă magnitudine. Faptul că România a avut, probabil, vreo trei milioane de membri de partid, dar numai câțiva dintre ei — cam câte degete are o mână — au hotărât să iasă din partid spune multe. Ca să nu mai spun că mulți membri de partid s-au comportat la fel de decent, dacă nu chiar mai decent decât mulți nemembri. Ileana Mălăncioiu a fost membră de partid, Ana Blandiana — nu. Nu-mi amintesc ca Ileana să fi dovedit vreodată mai puțină demnitate profesională și socială decât Ana. S-au comportat amândouă admirabil.

Pe când mi-am predat carnetul de partid și au apărut o mulțime de comentarii despre acel gest în presa occidentală, un amic de-al meu, scriitor și el, dramaturg, om foarte simpatic, mi-a spus: „Dorine, nu te supăra, dar nu înțeleg de ce te tot laudă ăia. Eu n-am intrat în partid și nu m-a lăudat nimeni”. Îl regăsesc în dosarul meu de urmărire informativă raportând Securității întâlniri cu mine la Paris și Hamburg, înțeleg din documente că se angajase și să mă aducă, discret, „pe drumul cel bun”. Totuși, nu-i așa?, el nu fusese membru de partid, doar colaborator al Securității. O calitate mult mai onorantă.

Iată și cum a fost în legătură cu intrarea mea în partid. Eram proaspăt angajat la Flacăra. Erau lucruri de care Ceaușescu era veșnic nemulțumit, i se raporta că în presă se întâmplă și lucruri de neacceptat etc. Unii dintre cei de sus voiau să scape de niște oameni din presă, mai ales de oameni din presa culturală. O țintă era grupul de la România literară. Apăruse un soi de directivă internă potrivit căreia urmau să fie scoși din presă nemembri de partid. Păunescu aflase de la Burtică despre mișcarea respectivă. M-a chemat la el și mi-a spus că trebuie să fac imediat cerere de intrare în partid. I-am răspuns că nici în ruptul capului nu fac așa ceva și că oricum nu voi fi primit. Mi-a spus că mă voi trezi pe drumuri. Într-o zi, știind că sunt în redacție, a sunat-o pe maică-mea, după care s-a dus la ea. Nu am cunoscut o persoană mai anticomunistă decât maică-mea, dar până și ea a considerat că n-am altă șansă și că, refuzând, voi rămâne iarăși pe drumuri. Una peste alta, 7–8 nemembri de partid de la Flacăra au trebuit să facă cererile respective.

După o vreme au început să vină confirmările. Eu n-am primit confirmare. Eram fericit, dar Păunescu s-a speriat și a spus că rezolvă el situația. Eu am urlat la el spunându-i că am făcut ce mi-a cerut și, uite, avusesem dreptate, nu fusesem primit și cu asta basta. Problema lui era alta, și mi-a explicat-o foarte agitat. Una dintre recomandările de intrare a mea în partid o semnase chiar el. Mi-a spus că nu vrea să rămână cu tinicheaua asta legată de coadă, ar fi arătat rău la dosarul lui recomandând oameni care nu au fost primiți în partid.

L-am lăsat în boii lui, n-am mai aflat nimic nici de la el, nici de la alții ce se întâmplase. După o vreme, când am primit chenzina, am observat că era cu mult mai mică decât de obicei. M-am dus la Serviciul financiar/casierie să întreb ce se întâmplase. Mi s-a spus că mi se reținuse cotizația. Și cea la zi, și din urmă. „Ce cotizație?”, am întrebat. „Cotizația de partid”. Așa am aflat că Păunescu „rezolvase” situația și nici măcar nu-mi spusese, ca să nu-i sar în cap.

Când într-una dintre discuțiile cu Gheorghe Pană — primarul general al Capitalei și membru în Biroul Politic Executiv al CC al PCR —, după ce îmi depusesem carnetul de partid, bietul om m-a întrebat disperat: „A cui dracu’ a fost ideea asta idioată să devii dumneata membru de partid?”. I-am răspuns simplu, cinstit, fără a-l numi pe Adrian: „Oricum, n-a fost ideea mea…”.

Că a fost ori nu ideea mea, că numai ca un exemplar membru de partid nu m-am comportat, că mi-am depus carnetul de partid, mi-am asumat integral responsabilitatea de a fi cedat. N-am vrut o arunc pe umerii altora. N-ar fi fost corect. Durerea mea cea mare a fost că, până la urmă, directiva respectivă nu a fost pusă în practică, s-a renunțat la ea, cineva înțelegând ce ecou, mai ales extern, ar fi putut avea scoaterea de la ziare și reviste a tuturor nemembrilor de partid. La România literară — Manolescu, Raicu, Dana Dumitriu etc. Șoarecilor le fusese arătată pisica pentru a-i speria. Păunescu s-a speriat și a vrut să-și apere redactorii, a vrut să le facă un bine, atât cât se putea face un bine pe atunci. Că mie mi-a făcut, fără să vrea, un rău, e altceva, dar altora chiar le-a prins bine să fie membri de partid, i-a ajutat.

Am două amintiri foarte pregnante legate de acel moment. Prima — Virgil Mazilescu plângând. Pentru intrarea în partid era nevoie și de o recomandare din partea organizației UTC (în cazul celor tineri) din care făceai parte. Și toți cei de vârsta mea, inclusiv Virgil, erau în organizația UTC de la Uniunea Scriitorilor. Cum în școală doar repetenții nu deveneau pionieri, mai apoi doar cei cu multe bube mari în cap nu deveneau din pionieri uteciști. În ziua în care mi s-a dat recomandarea, eram la Doamna Candrea cu Virgil și alți câțiva prieteni. La un moment dat, lui Virgil a început să-i curgă lacrimile. L-am întrebat ce s-a întâmplat, ce are? Mi-a răspuns cam așa: „Am ajuns să o văd și pe asta, tu să intri în partid…”. Doi oameni din generația mea au fost de o puritate extraordinară — Mazilescu și colegul meu de grădiniță, Daniel Turcea. Dintre cei mai tineri ca noi, nu-l pot uita pe Nicu Vladimir.

A doua — cerându-i părerea lui Marin Preda, Monșerul s-a dovedit foarte necomunicativ. Subiectul nu-i convenea. Într-un final însă mi-a spus că probabil și el va trebui să facă pasul respectiv, pentru a nu pierde conducerea Cărții Românești. Avea să-l facă.

Eram în sală la primirea lui în partid. Printre cei care l-au recomandat s-a aflat și vechiul cerchist de la Sibiu, Ioanichie Olteanu, în acel moment redactor-șef al revistei Viața Românească. După caracterizarea de rigoare, Ioanichie a împărtășit celor de față o întâmplare care ilustra, în opinia sa, acutul simț al realității — simț, nu-i așa, necesar unui membru de partid. În 1952, se întâlnise cu Preda pe stradă. „Bună ziua, tovarășe Preda”. „Bună ziua, tovarășe Ioanichie”. Și-au dat mâna. Ioanichie l-a întrebat ce părere are despre noua carte a lui Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, epopeea dedicată construirii Canalului. Preda i-a spus: „N-am citit-o, dar e proastă”. „Păi, dacă n-ați citit-o, de unde știți că e proastă?”. „Tovarășe Ioanichie, o carte despre ceva care nu se va realiza nu poate fi decât proastă. La revedere, tovarășe Ioanichie”. „La revedere, tovarășe Preda”.

— Sunteți printre fondatorii cenaclului Flacăra și cunoașteți bine istoria acestui fenomen al anilor ’70–’80. Păunescu era în stare de lucruri extraordinare, dar și de gesturi și fapte întristătoare. Știu asta de la unul dintre apropiații săi, poetul Valeriu Armeanu, cu care am făcut o carte de interviuri, Gura păcătosului. N-a vrut să-mi vorbească, acolo, în carte, decât despre partea luminoasă a lui Adrian Păunescu, deși l-am întrebat și despre umbrele sale. I-ați cunoscut și partea „întunecată”? Cum conviețuiau cele două laturi, ce le ținea laolaltă? E adevărat că scria extrem de ușor, inclusiv poezie? Aveați discuții pe texte, pe manuscrise, vă… confruntați unul cu celălalt? De ce și unde s-a rupt prietenia dumneavoastră cu el?

— Sunt cam multe întrebări în întrebarea ta, Robert. Hai să încerc să răspund pe rând la ele.

Ca foarte multe subiecte ale „Epocii de aur”, istoria Cenaclului Flacăra este văzută, povestită, răstălmăcită în fel și chip. Și cei care au doar cuvinte de bine, și cei care au doar cuvinte de rău despre acel fenomen mi se par loviți cu leuca în cap. Dacă te iei după amintirile fiului lui Păunescu, Andrei, și ale prietenilor săi, Cenaclul Flacăra a fost un fenomen ireproșabil. Dacă te iei după dușmanii lui Păunescu sau oamenii cărora Păunescu le-a oferit multiple motive să-l disprețuiască, Cenaclul a fost doar o unealtă de prostit mulțimile și de îmbogățire a lui Păunescu.

Cred că ți-am mai mărturisit că eu n-am fost niciodată o ființă cenaclieră. Dar Adrian avea în minte un asemenea proiect de multă vreme. Înainte de apariția Cenaclului Flacăra, Adrian a condus pentru o vreme și cenaclul revistei Luceafărul, în care, spre a fi publicați în revistă, am citit o dată și eu, și Eugen Seceleanu.

Când mi-a spus că ar vrea să facem un Cenaclu în jurul revistei Flacăra, nu m-am mirat. Când mi-a spus cam cum voia să-l construim, am fost tentat să-i spun că merită încercat. Iar când a acceptat și ideile mele în legătură cu felul în care ar trebui să se desfășoare ședințele de cenaclu, am spus: „Foarte bine. Hai să-i dăm drumul!”. El — președinte, eu — secretar al Cenaclului, ne-am pus pe treabă.

Formula era următoarea. În prima parte era omagiat un poet important. Păunescu făcea o prezentare a sărbătoritului. Apoi actori cunoscuți recitau poeme antologate de noi doi din opera poetului sărbătorit. În partea a doua a ședinței era prezentat un debutant. Așa a ajuns să citească pentru prima oară Claudiu Iordache un grupaj de poezii la acel cenaclu. În plicul trimis lui Păunescu, plic pasat mie de Adrian, am găsit un poem incendiar pentru acel moment. Dacă nu mă înșel, se intitula Republica, iar republica era în viziunea poetului o uriașă plăcintă din care unii și alții smulgeau bucăți cât mai mari. Păunescu a fost încântat de aerul proaspăt al poemelor lui Claudiu Iordache.

Încet-încet, au fost invitați la cenaclu — grație sugestiilor unor Moțu Pittiș, George Stanca, Dan Tufaru, Anda Călugăreanu, Cornel Ionescu — cantautori folk, deveniți cu timpul legende ale fenomenului respectiv: Doru Stănculescu, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Mircea Vintilă, Sorin Minghiat, Dan Chebac, Evandro Rosetti, Mircea Bodolan, Erica Ioja și Karol Horvat și atâția alții. A trecut pe acolo și unul dintre marii chitariști români, Dan Andrei Aldea, și trupa Sfinx, și Phoenix. Mircea Florian era deja un nume greu, mi-l amintesc cântând, după inundații, la Sala Palatului, Podul de piatră. Pe Doru îl știam de la Festivalul Primăvara Baladelor, când fusese premiat pentru „Ion Crâșmarul” — cântec pe versurile lui Octavian Goga.

Prima ședință a cenaclului s-a desfășurat în seara zilei de 17 septembrie 1973, într-o sală mică, neîncăpătoare pentru asistență, din clădirea Casei de Cultură a Sectorului 1, la numărul 16 al străzii Slătineanu. Pe pereții sălii erau expuse lucrări de Paula Ribariu. Consultând lista membrilor fondatori ai cenaclului, poți înțelege cam care era direcția sa inițială. O direcție pe care unii o neagă prostește, cum tot prostește neagă ceilalți ce devenise cenaclul în ultima lui perioadă. Nu uita că la acel început au fost acolo Emil Botta, Leonid Dimov, Octavian Paler, Aurel Dragoș Munteanu, Marin Sorescu. Apropiat de începuturile cenaclului a fost și etnomuzicologul Harry Brauner, fratele suprarealistului Victor Brauner și soțul pictoriței Lena Constante. Și Harry, și Lena făcuseră ani grei de pușcărie (doisprezece, parcă), acuzați și condamnați fără nicio vină în procesul înscenat lui Lucrețiu Pătrășcanu.

Hai să-ți dau un exemplu care ilustrează existența, viața paradoxală a acelui cenaclu. Într-o bună zi, Adrian m-a chemat la el în birou. Acolo se afla un tânăr în uniformă militară. Adrian mi-a spus: „Iată ce propunere are tovarășul Tăbăcaru”. Am discutat și, la plecarea tânărului în uniformă, Adrian s-a uitat la mine, eu m-am uitat la el și am izbucnit în râs. Nu știu dacă era un râs al surprinderii, sau unul pur și simplu nervos: cenaclul era invitat să țină o ședință în sala de festivități a Școlii de Ofițeri MAI de la Băneasa, cum ar veni chiar în incinta unuia dintre laboratoarele Securității.

Ne-am sfătuit și cu alții. Până la urmă, Adrian mi-a spus: „Băi, dacă refuzăm, refuzului nostru i se va da o semnificație politică și ne trezim cu cenaclul interzis pe nu știu ce motive. Eu zic așa, dacă tot e să vadă ce e în capul nostru, hai să ne ducem în bârlogul lor și să punem tunurile pe ei. Ce zici?”. „O facem și pe asta, că mai bine așa, decât mesajul nostru să fie filtrat prin vocile unor turnători ori ale altora”, i-am răspuns. Și am făcut-o.

O sală plină ochi cu viitori ofițeri MAI aplaudând frenetic, uneori în picioare, trupa Roșu și Negru condusă de mai tânărul meu fost coleg de liceu Nancy (Silviu) Brandes, a cărui uluitoare orgă electronică făcea ravagii în România pe atunci. O sală ascultându-l fascinantă pe Gil Dobrică, cântând din repertoriul nu tocmai comunist al unor imperialiști precum John Denver, Little Richard, Ray Charles, Bill Monroe și mai ales din Otis Redding. „Cocoș”, cum îi mai spuneam lui Gil, n-a uitat să le spună viitorilor ofițeri ce le spusese de zeci de ori celor care-l ascultaseră înainte că vrea să se înțeleagă foarte bine că el nu lustruiește pantofii nimănui în România, asta să le fie clar, dar dacă Ray Charles ar veni în România, el, Gil, i-ar lustrui pantofii de la Curtici până la București. Ședința aceea de cenaclu a fost, și bănuiesc nu doar pentru mine, uluitoare. Aveam să aflăm că, pentru studioșii MAI care nu încăpuseră în sală, totul se transmitea prin radio în dormitoare sau săli de clasă.

Peste ani, descopăr în DUI-ul meu (Dosar de Urmărire Informativă) contribuția majoră a unuia dintre șefii Securității — generalul-maior Dumitru Tăbăcaru, pentru o vreme șef al Direcției I-a a Securității. Cineva avea să-mi spună că era chiar tatăl tânărului ofițer care venise cu invitația în biroul lui Adrian. Nu știu dacă e adevărat ori ba, dar ca punct final al acestei digresiuni nu dă rău — e ca în filme. Încă un film care bate viața.

— Revin la celelalte întrebări: e adevărat că Păunescu scria extrem de ușor, inclusiv poezie? Aveați discuții pe texte, pe manuscrise, vă… confruntați unul cu celălalt? V-a căutat în timpul grevei foamei? A încercat să vă deturneze?

— Din afară, da, părea că scrie foarte ușor, aș spune chiar torențial. Cum funcționa mecanismul de scris al poeziei sale, doar el ar fi putut să-ți răspundă. Și Constanța scria, dacă nu ușor, oricum foarte mult. Purta cu ea întotdeauna un caiet gros de o sută sau două sute de pagini, în care scria poezii. La un moment dat, mi-a recomandat să-mi cumpăr un asemenea caiet și să scriu în el. După o vreme mi-a cerut să vadă ce scrisesem — nu aveam nici caiet, prin urmare nici ce poezii să-i arăt. Ce aveam, le țineam doar pentru mine.

Cu Adrian, aveam uneori discuții pe texte, adică pe textele lui. Mă trezeam cu el spunându-mi: „Hai să-ți citesc ceva!”. Îmi citea, de fapt recita. Pe urmă mă întreba ce cred. Îi spuneam. Uneori era fericit, alteori se încrunta, dar faptul că se oferea să-mi citească îl luam ca pe un semn că avea o anumită încredere în opinia mea.

Nu m-a căutat în timpul grevei foamei, nici vorbă de așa ceva, dar în documentele din DUI există o pagină din care se înțelege că le ceruse unor autorități să-l lase să mă reangajeze la Flacăra și să discute cu mine, convins fiind că va reuși să mă potolească și explicând că plecarea mea din țară ar fi o pierdere pentru România. O poziție care spune mai multe lucruri. Unul — că se iluziona, sperând că mă poate convinge. Altul — că dincolo de conflicte majore între noi, cumva încă ținea la mine. Și încă un motiv — poate că a vrut să repare o mare porcărie pe care mi-o făcuse.

— Anume?

— Nu-mi iertase portretul pe care i-l făcusem în 1978, în discursul de la Colocviul Național de Poezie de la Iași. După refuzurile primite în România de a mi se publica textul în care dovedeam plagiatul lui Ion Gheorghe după o traducere din Lao Tze, am trimis textul în străinătate. Reacțiile Securității și ale altora au fost foarte dure. M-am trezit cu un text infect semnat de Nichita Stănescu în Flacăra lui Păunescu — că tot îi împăcasem eu cu ani în urmă. Nichita spunea, printre altele, că, pe lângă opera lui Ion Gheorghe, dreptatea mea nu înseamnă nimic și să mă duc la cei care mă sponsorizează de afară.

L-am sunat pe Adrian și i-am cerut să ne vedem. A dat din colț în colț, dar până la urmă a zis: „Vino la mine la revistă”. M-am dus, i-am pus textul meu pe masă și l-am rugat să-l citească. Citindu-l, a făcut fețe-fețe, s-a înroșit. Apoi mi-a spus: „Bine, mă, zăbăucule, acum mi-l arăți? De ce n-ai venit cu textul ăsta la mine, că eu îl publicam. Acum ce vrei tu să fac?”. „Nu mare lucru”, i-am răspuns. „Transmite-i lui Nichita că e un porc”.

(Fragment din cartea Numai copilăria e glorioasă. Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran, în curs de pregătire la Editura TREI)

1 de 6