Spre disperarea comercianților (și oarecum, și a noastră, a oamenilor-comerț, a consumatorilor frenetici care suntem, am devenit aproape fără să ne dăm seama), sezonul marilor sărbători s-a cam încheiat. „Rezistă”, încă nemaculate pe de-a-ntregul de morbul negoțului, marile sărbători religioase ale primăverii și verii: Sfântul Constantin, Sfinții Petru și Pavel, Sântă Mărie Mare. Trebuie să știm însă că, pentru țăranul român, exista (și) un alt calendar sărbătoresc, înglobat în cel amintit anterior (ori asumându-l). Nu știu dacă trebuie să le numim sărbători, căci ele sunt mai degrabă manifestări ritualice legate de ciclul calendaristic al muncii. Iată câteva dintre ele: Sângiorzul (Anul Nou Pastoral, Măsuratul Oilor, Sânzienele, Drăgaicele, Sfântul Ilie Foca, Circovii, Papuredele, Legatul Viilor etc.). Din nefericire, la fel ca multe altele (animale, specii de plante etc.), elemente importante ale vieții de odinioară, și ele sunt pe cale de dispariție. Cineva (chiar mi s-a pus întrebarea, din partea unor studenți) ar putea spune: la ce mai folosesc toate acestea? Credințe, „superstiții”, „eresuri”? Viața noastră este coordonată altfel, pe baze raționale, noi nu mai credem în astfel de bazaconii, calendarul nostru este altul. Care? Vă spun eu, în termenii în care francezii o defineau, în urmă cu patruzeci de ani: metro, boulot, dodo (metrou, muncă, nani). Cu alte cuvinte, ne petrecem viața între locul de muncă și casă, cu intermediarul deplasării înspre primul și întoarcerea la cel de-al doilea. Din „închisoarea” aceasta a muncii, din care cei mai mulți nu mai ieșim decât la pensionare, intrăm cu bucurie într-o alta, „închisoarea” week end-urilor și a sărbătorilor „oficiale”, în care „ni se dă” liber și când ne repezim cu toții spre biata natură, de aici sau de aiurea, maculând-o, o dată mai mult, cu reziduurile toxice ale fericirii noastre de vacanță. Planeta întreagă a devenit, aproape în întregime (nu vorbim aici de „aleși”) un mare dormitor, al nostru, cei care muncim pentru câțiva bănuți (uneori mai mulți, alteori mai mulți) pe care să ne cumpărăm porția personală de fericire. Facem rate la bănci, ne luăm câte 2-3 slujbe, muncim ca niște veritabili sclavi moderni, pentru ca în final să murim tot nefericiți, neîmpăcați cu noi înține, că nu am făcut destui bani, că nu am adunat destul, că nu am cumpărat îndeajuns de multe lucruri în această viață.
Ce se mai poate face? Aș fi tentat să spun că nimic, că, vorba unei studente nu ne mai putem întoarce la ce a fost! Și dacă, totuși, se poate? Dacă ne-am întoarce, mental măcar, la calendarul peren al naturii, la acela ancestral al strămoșilor noștri și am înceta, măcar câteva clipe pe săptămână, să ne gândim la bani, la bani, și iarăși la bani?
În trecut, venirea Anului Nou, primăvara, și nu iarna, era marcată de numeroase practici, cu un pronunțat caracter ritual. Aceste trăsături pot fi decelate cu ușurință și în cadrul celebrării Anului Nou Pastoral: prezența spiritelor morților, sacrificiul unui animal, pregătirea mâncărurilor rituale, aprinderea rituală a focurilor, acte de divinație, observații meteorologice și astronomice, descoperirea comorilor, acte de profilaxie.
Un eveniment important al sezonului este Măsuratul Oilor, care marchează debutul sezonului pastoral. După o intensă activitate practică (închiderea țarinelor, construirea și repararea stânelor, înțărcatul mieilor, tunsul oilor și berbecilor) și juridică (asocierea proprietarilor de oi pentru formarea stânei, însemnarea oilor, angajarea ciobanilor, plata pășunatului), se mulgea, se măsura și se cresta pe răboj cantitatea de lapte a fiecărui sâmbraș, pentru a i se calcula brânza care i se cuvenea la spargerea turmei (Ion Ghinoiu).
Data este variabilă, situându-se între sfârșitul lunii aprilie și mijocul lunii mai. În Banat, momentul poartă numele de nunta oilor, și se făcea petrecere, la care participau și femeile (și care, altfel, aveau interdicții severe de pătrundere în „sanctuarul” stânei).
Un alt moment important al primăverii, legat de păstorit (o ocupație multimilenară în spațiul nostru de existență) era așa-numitul foc viu.
La sosirea turmelor pe munte se făcea un foc de către ciobani, care era păzit cu strășnicie de către ciobani, să nu se stingă, până la Sântilie. Importanța sa era extremă în mentalul tradițional, iar celui care adormea, lăsând focul să se stingă, i se lua o oaie din turmă. Mircea Eliade interpretează fenomenul și mai adânc, afirmând că, în trecutul îndepărtat, pedeapsa ar fi constat în pedeapsa cu moartea. S-ar explica astfel, din acest punct de vedere privind lucrurile, atitudinea celor doi ciobani „asasini” din Miorița, precum și absența ripostei.
Focul avea evidente atribuții apotropaice, de alungare a spiritelor malefice care ar înconjurat stâna și ar fi dereglat bunul mers al vieții de la stână. El ar fi avut o funcție de protecție și împotriva bolilor, grindinilor, stricăciunilor provocate de animalele sălbatice de insecte. Având funcția evidentă de a purifica spațiul și de a îndepărta răul, acest foc viu se deosebea de toate celelalte focuri de peste an, aprinse, la diferite ocazii, în primul rând prin interdicțiile tabuistice extrem de severe, ca și prin procedeul de obținere al său, păstrat ca atare până în zilele noastre: el se aprindea numai de către bărbați, de obicei tineri necăsătoriți și neprihăniți, prin frecarea unor bețe, până la obținerea unui fir de flacără. În seara aprinderii lui (la începutul sezonului pastoral sau la urcarea turmelor la munte, cum spuneam) ciobanii săreau peste el, secvența constituindu-se într-un fel de întrecere rituală, dar și inițiatică. Uneori erau trecute prin fumul focului ritualic și animalele, pentru a fi păzite de boli ori de lup. De asemenea, se pronunțau formule cu valoare magică (I.G.).