În urmă cu două săptămâni, vă vorbeam despre ÎPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului.
Când cineva a avut marea şansă să cunoască o astfel de personalitate, nu poate termina de povestit fie şi chiar într-o întreagă pagină de ziar. Cu atât mai mult eu, care am o aşa limbă lungă, doar mă ştiţi prea bine cum turui ca o moară stricată. Doar că acum moara mea cerne o făină mai albă decât neaua. Neaua curăţiei unui suflet deosebit.
Ca nu cumva să mă suspectaţi că vă zic poveşti la gura sobei, o să vă mărturisesc întâmplări adevărate.
O după amiază de 24 decembrie. Ajunul Crăciunului. Începuse să ningă precum în cărţile poştale de pe vremuri. Eu îmi iau finuţele de mână. Aveau doar câţiva anişori, dar ne-am aventurat vajnice, toate trei, printre deşii fulgi de zăpadă, care ne luau vederea.
Mergeam în colindă.
Bunica lor şi cu mine le-am învăţat să colinde. Pe măsura lor, sigur, dar cum să piardă fetiţele magia din sfinţenia Crăciunului? Or, atmosfera de Zi Sfântă începea cu Moş Crăciun şi colinde.
Ne-am dus la reşedinţa mitropolitană, unde ne-am deschis şi înălţat sufletul prin armonia colindelor cântate de coruri bisericeşti, dar şi laice, care se succedau unul după altul.
Bradul împodobit atingea cu vârful tavanul, iar coşuri mari, pline cu pungi de cadouri pentru colindători, tronau sub crengile care răspândeau miros de cetină.
Fetiţele mele stăteau smirna, lipite de poalele mele, vorba vine poale. Purtam pantalani, doar era gerul Crăciunului. Se minunau cu ochii mari. Ce o fi fost în căpşoarele lor de copilaşi la primul contact cu o astfel de situaţie?
„Oare acela cu barba lungă şi albă este Moşul? Dar nu are haine roşii. Dar nu sunt nici ca ale lui tata sau bunicul. Şi el e cel ce împarte cadourile. Trebuie că-i Moşul.”
Sunt sigură că v-aţi dat cu bănatul, dragii mei. Moşul cu barba colilie era Înaltu Nicolae. Blând şi cald, cu privirea veşnic senină şi zâmbetul învăluitor. Cred că nimeni, niciodată nu s-a putut simţi decât îmbunat, împăcat, deschis şi iubitor în prezenţa acestui Om care emana, în permanenţă, energia iubirii de aproapele.
Finuţele mele, care acum sunt domnişoare, studente, îşi aduc aminte şi în zi de azi de acele clipe petrecute la Mitropolie.
Au plecat şi ultimii colindători, să le zicem, oficiali. A venit rândul nostru. La rugămintea mea repetată, mai mult îndemnate de la spate, păpuşile mele fac trei paşi chinuiţi şi ajung în faţa Înaltului care le venise în întâmpinare, zâmbind larg de după barbă. Alt îndemn, altă rugăminte, până când, în sfârşit, au început cu glasuri mici şi timide să-şi împlinească rolul. La un moment dat, emoţia le-a învins. Au uitat urmarea. Parcă le văd cum, tăcând, au ridicat ochi vinovaţi către mine. Ce credeţi că a făcut ditamai Mitropolitul? Cu un zâmbet larg, s-a dus la ele, le-a luat pe fiecare de câte o mânuţă şi, cu vocea frumoasă pe care o avea, a reluat colinda de unde rămăseseră, dându-le curaj să continue alături de el. Toată preoţimea aflată în sala de recepţii le-a ţinut isonul, iar fetiţele mele şi-au dat drumul ca niciodată. Acum nu se mai uitau la mine, ci la acela care le-a fascinat.
Când au terminat de cântat, continuând să le ţină de mânuţă, le-a dus lângă brad şi, cu acelaşi zâmbet de bunic iubitor, le-a dat şi cadoul de la Moş, în acelaşi timp îndemnându-le de a atinge ornamentele din brad şi de a lua saloane câte doresc. Realizaţi că acelea erau cele mai bune şi nu încăpea comparaţie cu cele de acasă.
Trei zile nu au povestit familiei decât despre Ajunul de la Mitropolie, despre cât de frumos au colindat ele împreună cu preoţii aceia cu cruci mari pe piept, despre darul primit şi despre cum Înaltu i-a spus unei maici să le ducă la bucătărie ca să mănânce bunătăţi.
Şi ce mai bunătăţi! Fasole bătută cu varză acră şi pâine caldă, atunci scoasă din cuptor. Mirosea de-ți muta nasul. Apoi, plăcinte cu nucă şi cu mac. Au mâncat singure, ele două, aproape o rudă întreagă. A fost nevoie să mă uit urât la ele, ca să se oprească. Mie îmi era teamă că li se va face rău. Atâta-mi trebuia. Acasă aş fi fost luată cu mătura, fiindcă aş fi compromis Crăcinul. Şi, apoi, cine mi-ar mai fi dat fetele pe mână altă dată? Dar am scăpat cu faţa curată. Alea mici erau vesele ca nişte cintezoi. Nu le mai tăcea gura din povestit.
La recepţia de la Paşti, nu au mai avut emoţii, i-au zâmbit frumos Înaltului, încercând, după cum le-am învăţat, să-i sărute mâna, dar nu li s-a permis. Mâna aceea, însă, le-a mângâiat pe creştet, iar mai târziu, când s-a ajuns în momentul ciocnirii ouălor, încântarea lor a fost fără margini, căci Înaltu a venit la ele, le-a oferit câte un ou roşu fiecăreia şi a ciocnit cu ele, după datină.
— Cristos a înviat!
— Adevărat că a înviat! au răspuns într-un glas. Iar eu plesneam de mândrie că nu au uitat ce le-am învăţat că trebuie să răspundă.
— Naşi a zis că aşa trebuie să salutăm până de Rusalii, îi comunică, dezinvolt, cea mai mare. Când sunt Rusaliile? Şi atunci venim la Înaltu?
— Nu trebuie să aşteptaţi până atunci. Sunteţi bine-venite oricând. Vă aştept. Ne-am înţeles?
Două căpşoare s-au mişcat la unison în semn de acceptare, apoi au luat-o repejor către bucătărie, care se afla la demisol, ca să ceară plăcinte. Deja erau familiarizate cu locul şi se simţeau ca acasă. Doar că acum nu erau plăcintele ştiute, doar pască. Pască, însă cu brânză, pe care maica bucătăreasă o făcea dumnezeiesc de bună. Să tot mânânci. De altfel, tăvile din sala de recepţie se goleau una după alta.
Sala era plină de persoane importante, din toate domeniile. Ceea ce la început a surprins pe toată lumea şi a dat naştere nu numai la comentarii, ci şi la bârfe grosolane, cu nemeritată punere la zid a fost faptul că, la recepţiile de Crăciun şi de Paşti, Mitropolitul Nicoale a invitat pe şefii tuturor cultelor: catolic, greco-catolic, mozaic şi cultele neoprotestante. A fost deschizătorul de drum al acestei frăţietăţi, cum îi plăcea să o numească, în loc de ecumenism. Nu nişte simpli ecumenici, ci fraţi. Fraţi întru Domnul. Ecumenismul, fiind o mişcare de refacere a unităţii universale a Bisericilor Creştine, cu, bineînțeles, respectarea autonomiei lor, pe baza dialogului teologic, are un aspect mai degrabă pragmatic, în timp ce frăţietate înseamă legătură de suflet, înseamnă acel sentiment special de dragoste pentru aproapele. Nici nu mă mir că Înaltu Nicolae prefera să spună frăţietate. Era ceea ce simţea şi ceea ce răspândea în jur propria-i personalitate. Acesta era el. Astfel era, pe bune.
Anii au trecut ca vântul. Fetele au crescut, Înaltu a îmbătrânit şi s-a dus. Dar a lăsat în urma sa bunătarea incomensurabilă a frăţietăţii, a deschis şi a lăsat deschisă uşa spre înţelegere şi bunătate.
Când m-am uitat la televizor la vizita Papei în România, instantaneu mi-am adus adus aminte de Înaltu nostru Nicolae. Aceleaşi vorbe, aceeaşi atitudine modestă, înţelegătoare, iertătoare. Faţa senină, luminoasă.
Dacă treceţi prin Parcul Central, pe aleea personalităţilor, şi dacă vă uitaţi la statuia Mitropolitului Nicolae Corneanu, veţi observa că până şi în rigiditatea unei statui turnate în bronz, pe chipul Înaltului Nicolae flutură o umbră de zâmbet cald. Cald şi bun, precum a fost cât a hălăduit aici, pe Pământ, sufletul lui.
Dumnezeu să-l odihnească în loc de lumină!
Liliana Ardelean
P.S.:
— Colindă are pluralul colinde, şi nu colinzi. Varianta colind poate avea forma de plural colinduri.
— Mitropolitan înseamnă ceva care ţine de mitropolie, de mitropolit, în timp ce metropolitan înseamnă ceva care aparţine unei metropole. Cu totul altceva.
— A succeda întotdeauna se scrie cu dublu „c”.
— A sta smirna are sensul de a sta foarte cuminte, chiar nemişcat.
— A-ţi da cu bănatul este sinonim cu a bănui.
— A invita este forma corectă. A învita (Am învitat pe cineva…) este o formă învechită. De altfel, spunem că suntem invitaţi undeva şi nu învitaţi undeva.
— Frăţietate este un cuvânt încărcat, îndrăznesc a zice, de sentimente. De sentimente de iubire, de apropiere umană, de bunătate şi căldură sufletească. Sunetele lui vibrează altfel decât atunci când spunem fraternitate, care, cel puţin pe mine, mă duce spre imaginea unei alăturări într-o luptă, chiar aprigă, pentru atingerea unui scop comun. Totuşi, ele sunt socotite sinonime. Diferenţa este o simplă tuşă care schimbă doar nuanţa.
P.P.S.:
Ştiu că, în ultima vreme, tot mai mulţi nu dau nici doi bani pe corectitudinea vorbirii şi pe cea a scrisului. Totuşi, ar fi bine să fim atenţi. Este o chestiune de respect nu numai faţă de cei din jur, ci şi faţă de propria persoană.
Cu toţii o ştim. Cineva care, dacă ar fi ţinut gura închisă, cu mici reţineri, ar fi putut părea ceea ce clar nu este, dar ar fi salvat măcar aparenţele. Ar fi părut o doamnă. Ar fi… O broşă, un coc, o rochie de firmă, un pantof scump şi imaginea ar fi fost salvată. Dar gura, bat-o vina! Are românul o vorbă: „Dacă tăceai, filosof rămâneai”. Dar un alt înţelept a zis o altă vorbă mare: „Ai văzut om suficient de deştept, ca să-l poată lămuri pe un prost că e prost?”.
În această ordine de idei, spunea un comentator la TV, pe care eu îl apreciez foarte mult, că, dacă ne uităm la variantele de propuneri pentru noul guvern, ele sunt alcătuite din oameni nu numai cu şcoală, dar care provin dintr-un anumit mediu. Un mediu intelectual. De ce sunt mai buni aceşti oameni, chiar dacă nu sunt specializaţi în domeniul pentru care au fost propuşi? Pentru că sunt educaţi să fie oneşti, cinstiţi şi obişnuiţi cu munca. Ceea ce nu ştiu vor pune mâna şi vor învăţa, fiindcă aşa au fost îndrumaţi încă din faşă. Aşa au văzut în jur. Aşa le sunt concepţiile, modul de a gândi şi de a reacţiona. Deprinderile. Printre ei nu se găsesc neciopliţi de felul golanului de mahala, obraznic, gagiul fără respect şi bun-simţ, care, atunci când jigneşte, nici nu realizează ce măgărie a făcut. Cum ar putea, săracul!, când, în mahalaua lui, aceasta era conduita normală, iar el, căţărat unde nu-i e locul, a refuzat să înveţe, să se cizeleze. Pe vremuri, mahalalele îşi aveau regulile lor specifice, dar stricte, de omenie, de colectivitate cu un anumit statut. Comunismul a stricat această orânduială şi a adus pe domnul gagiu şi pe domnişoara gagică, fani de club şi sastisiţi prin baruri, plictisiţi peste poate, căutând fel de fel de aşa-zise noi distracţii. Trag pe nas şi-şi injectează droguri tari şi scumpe, pentru care, ca să şi le poată plăti, dau omului în cap. Omoară, siluiesc, tâlhăresc fără pic de dor de muncă. Dintr-o mare nefericire, astfel de ipochimene au urcat şi pe scara funcţiilor publice de rang înalt. Cum? Au minţit, au cumpărat, au ameţit bieţi oameni neştiutori şi nevoiaşi, care, pentru o ciozvârtă de ceva, şi-au vândut, odată cu copiii, şi propriul suflet.
Dar să revin la persoana cu broşa, care ziceam că mai bine şi-ar fi ţinut gura, dar desigur că nu a făcut-o, fiindcă „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nici nu-i prost destul”.
Zău că nu-s subiectivă. Vă aduc şi argumentul. Citez: „Sunt un om care sunt foarte corectă şi onestă. Prima femeie preşedinte va avea aceeaşi abordare ca prima femeie prim-ministru. Am demonstrat-o ca şi prim-ministru. O voi demonstra la fel de bine ca şi preşedinte”.
Ca să vezi! Ce vise de mărire! Prima femeie preşedinte. (Al României, vrea să zică.) Să nu-i fie de deochi! Unde pui că dumneaei chiar crede că se potriveşte. Fac-um cruce şi-mi scuip în sân! Daţi-i iute o oglindă. Dar, mai înainte, daţi-i una, ştiţi voi unde, ca să se trezească din criza de somnambulism. (Normal că peste cap, ca să-i sară cuibul din ceafă, deoarece prea o trage pe spate şi vede numai în sus, nu şi înaintea nasului.) Astfel, poate, poate s-o vedea şi o pleca de bunăvoie, fără spectacol pe de gratis, ca la colţul străzii.
Tanti, las-o moartă! Te trage incultura înapoi, degeaba te duci lungă-n poale la sindrofii scumpe. Bag de seamă că nu ştii cum e zisa: „Poale lungi şi minte scurtă”. Ţi-ai numărat greşelile din discursul din care am citat mai sus o mică parte?
Rândul şi greşeala. Vă las plăcerea de a le descoperi singuri. Noi am mai vorbit despre astfel de cazuri. Nu are rost să vă plictisesc, repetând. Reiterând, cum spunea, cu iz clar de batjocură la adresa aceleeaşi „doamne”, un politician aflat la tribuna parlamentului României. Recunosc faptul că i-am gustat ironiile şi verva, dar, oricât m-am străduit, n-am reuşit să dau de cei şapte ani de acasă. Şmecheraş, ce e drept, inteligent, ivit la colţul bulevardelor de capitală.
O clipă zăbavă, vă rog! Nu mă pot abţine să nu vă mărturisesc. Îmi plăceau broşele. Purtam frecvent, cum fac, în ultima vreme mai des ca oricând înainte, şi drăgălaşele noastre prezentatoare TV. Acum le-am claustrat, broşele, într-o casetă. Nu ştiu când vor mai vedea lumina soarelui. Să nu văd picior de broşă-n jurul meu, că-mi vine să fac precum lupul. Vezi, tăntiţo, ce mi-ai făcut?!
L.A.
