După șiruri nesfârșite de alegeri, primele fiind cele locale, din luna septembrie 2024, România seamănă acum cu un boxer la categoria ușoară amețit de loviturile încasate și, tocmai de aceea, șovăielnic în gesturi și în gândire.
Gravele și bizarele decizii luate anul trecut de duetul Ciolacu-Ciucă în privința calendarului acestor alegeri au adus națiunea în cea mai proastă poziție politică din iunie 1990 și până azi.
Acum, e adevărat, lipsesc mineriadele, dar în rest suntem în faza din care, oricum o dai, tot prost pare să iasă pentru noi. Nu doar faptul că un personaj precum Călin Georgescu — despre care unii politicieni de ieri și de azi fac pe proștii spunând că nu-l cunosc, că nu l-au frecventat vreodată, că omul a apărut din neant — e la un pas să conducă România, dar întregul eșafodaj de putere autohton a ajuns la fundul grămezii, vorba americanilor.
Deocamdată, în ce privește starea națiunii, tot ce știm e că nu știm, de fapt, nimic despre dovezile că rușii au câștigat alegerile prezidențiale în România, pentru că SRI, SIE și alte servicii de „largă inteligență” nu au fost capabile să prezinte respectivele probe în mod limpede și fără dubiu.
Așa s-a ajuns ca onorabila noastră Curte Constituțională să fie atacată din toate direcțiile, pe bună departe, și să fie suspicionată că a făcut exclusiv jocurile lui Iohannis și ale amintitelor servicii. Nu-i vorbă, alde Georgescu a bătut suficient câmpii pe unde a apucat, fiind pe rând ba antonescian, ba pupilul lui Zelea Codreanu, ba iubitor de putinism și mestecător de nărozii fără seamăn, încât pe omul acesta nici nu știi în ce fel de insectar să-l plasezi în cele din urmă.
Deocamdată, cel mai grav este faptul că mai mult de jumătate dintre români au ajuns să urască din toți rărunchii partidele vechi (PSD, PNL, USR), considerate sursa răului absolut din politica românească, și să cadă pradă cântecelor de sirenă ale dreptei extreme reprezentată de AUR și de șeful său de orchestră, Călin Georgescu. De aici plecând, e lesne de înțeles că ceea ce ne așteaptă în luna mai numai de bine nu poate fi.
Cât despre situația din politica timișeană, nici aici lucrurile nu se arată roz. Primarul Dominic Fritz a câștigat alegerile, dar USR abia se mai ține pe la încheieturi. Nu neapărat în Timișoara, unde există încă (dar mă tem că nici aici pentru multă vreme) o falangă useristă destul de consistentă, ci la nivel național, de vreme ce USR abia a atins un procentaj de 12% la ultimele alegeri parlamentare. Pentru Fritz, care a acaparat toate funcțiile importante în primăria locală în favoarea USR, vin vremurile grele, el nemaiavând aproape nicio susținere din partea PSD sau PNL, nici la nivel local, nici național. Mai ales că le-a tras clapa, pe românește, atât lui Alfred Simonis, bunul său amic de până mai an, cel care i-a făcut toate poftele din poziția de șef al PSD (mă refer, desigur, la sumele de bani fără număr obținute de la guvern pentru bravul Dominic și minunata sa „capitală culturală”), cât și lui Marilen Pirtea, pe care l-a făcut „ca la Nufărul” în privința postului de viceprimar promis.
Mai mult, asupra lui Fritz planează și riscul să fie trimis pe tușă din politică într-un dosar de mare risc pentru cariera sa politică, judecat de luni bune la Curtea de Apel Timișoara. Și care va conține un verdict interesant cât de curând.
Cât despre proiectele politice cu care a câștigat alegerile la mustață Alfred Simonis, și aici rămân multe semne de întrebare. Într-un an de recesiune economică profundă, e de văzut dacă și în ce măsură proiectele de infrastructură extrem de ambițioase anunțate de președintele Consiliului Județean Timiș: construirea stadionului „Dan Păltinișanu” și, mai ales, a Institutului Oncologic, două proiecte edilitare în valoare de câteva sute de milioane de euro, vor mai prinde, cu adevărat, contur.
