Dacă solicitările locale, memoriile, studiile nu au reuşit să convingă factorii de decizie, iată că ploile din ultimii doi ani, şi în special cele din această vară, de la sfârşitul lunii iunie, au arătat o realitate sumbră: dacă nu se iau măsuri urgente, Timişoara şi întreaga câmpie a Banatului riscă să ajungă din nou o mlaştină, aşa cum a fost până acum câteva sute de ani.
Ruperile de nori din 26 – 27 iunie au provocat inundaţii, în urma cărora sute de case au fost afectate, zeci de mii de hectare de suprafete agricole s-au aflat sub ape, culturile fiind compromise, existând chiar şi cazuri de persoane evacuate. Într-adevăr, a fost şi o situaţie excepţională. În două zile a plouat peste 200 de l/mp, iar pe toată luna iunie a plouat aproape 500 l/mp, în condiţiile în care media multianuală este de 550 – 600 l/mp într-un an, potrivit datelor colectate de filiala Timiş a ANIF (Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare).
Sunt simple cifre, dar care ascund în spatele lor o realitate tristă. Timişul, judeţul cu cea mai vastă reţea de amenajări hidrotehnice (circa 480.000 de ha pe care sunt executate lucrări hidroameliorative şi peste 11.500 km de canale de desecare, irigaţii şi de combatere a eroziunii solului), riscă să devină din nou o mlaştină din cauza nepăsării sau neştiinţei unora dintre factorii de decizie, a lipsei unei legislaţii corespunzătoare, a neaplicării celei existente şi a subfinanţării cronice de după 1990.
Istoricul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare în Banat
Aşa cum se menţionează în literatura de specialitate, se disting 5 etape importante în execuţia lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din Banat:
1) Prima etapă începe în 1728, sub supravegherea lui Florimund Mercy, guvernatorul militar al Banatului, şi se referă la primele lucrări de regularizare a albiei râului Bega şi asanarea mlaştinilor din împrejurimile Timişoarei. Partea din amonte de Timişoara, până la Făget, era folosită pentru plutărit şi aprovizionare, iar cea din aval, pentru navigaţie. Tot atunci are loc regularizarea Bârzavei şi asanarea mlaştinilor din împrejurimi. Fiind executate sub conducerea autorităţilor militare, fără un proiect temeinic, nu au produs efectele scontate, iar inundaţiile au continuat.
După încetarea administraţiei militare asupra Banatului şi înlocuirea ei cu una civilă (1751) se iniţiază lucrări de desecări de o mare anvergură cu un temeinic suport tehnic, după proiecte şi asistenţa tehnică asigurată de inginerul olandez Maximilian Freymoth. Aceste lucrări au un caracter oarecum general pentru întreaga zonă de şes a Banatului, încep în anul 1757 şi continuă până spre sfârşitul secolului XVIII. Tot în acea perioadă se realizează legătura dublă Timiş-Bega şi primele stăvilare de la Coştei şi Topolovăţ (1758-1760), care au fost refăcute şi completate ulterior (1860) şi modernizate (1912), soluţia tehnică pentru rezolvarea problemelor de protecţie a Timişoarei de inundaţii şi nivel navigabil permanent pe Bega fiind salutară şi în zilele noastre.
Exploatarea neraţională şi defrişările pădurilor din bazinul Timiş – Bega au generat noi inundaţii, culminând cu cele catastrofale din 1859, când 285.000 de hectare s-au aflat sub ape.
2) Etapa a doua, între 1840 – 1899 e marcată de înfiinţarea primei Asociaţii pentru regularizarea Văii Timişului şi Begheiului, demararea lucrărilor de îndiguire pe Bega Veche, Beregsău, Timiş şi principalii săi afluenţi, dar şi pe Mureş, precum şi unele lucrări de desecare de interes local.
3) Inundaţiile catastrofale din 1910 şi 1912 reliefează necesitatea executării unor lucrări de şi mai mare anvergură, perioada 1899 – 1919 fiind marcată de supraînălţarea digurilor existente şi construirea a 6 ecluze navigabile pe canalul Bega în aval de Timişoara (2 pe teritoriul nostru şi 4 pe cel sârbesc).
4) După 1919, o dată cu administraţia românească a regiunii, lucrările stagnează, iar crizele succesive prin care a trecut agricultura, precum şi lipsa unor investiţii noi în lucrări de îmbunătăţiri funciare a făcut să crească suprafaţa înmlăştinită.
5) Lucrările cele mai ample de îmbunătăţiri funciare au demarat abia după 1950, când s-a realizat schema hidrotehnică necesară prevenirii pericolului inundării teritoriului aflat în zona de luncă şi câmpie şi care reprezintă circa 465.000 de ha.
Epoca de aur
Astfel, până la sfârşitul anului 1991, când practic s-a sistat execuţia lucrărilor de îmbunătăţiri funciare în judeţul Timiş erau amenajate şi puse în funcţiune următoarele capăcităţi :
– desecări 437.898 ha în sisteme mari ;
– irigaţii 16.379 ha, din care 8.216 ha în sisteme mari şi 8.163 ha în amenajări locale;
– combaterea eroziunii solului 40913 ha în sisteme mari.
La aceeaşi dată, lungimea reţelei de canale de desecare, irigaţii şi combaterea eroziunii solului la nivelul judeţului Timiş a fost de 11.542 km, iar staţiile de pompare (irigaţii, irigaţii ape uzate şi desecare) în număr de 103 aveau o capacitate totală de pompare de 295 mc/s.
În perioada 1957-1970 unităţile bugetare de exploatare şi întreţinere a lucrărilor hidroameliorative de interes comun, care proiectau şi executau şi lucrări noi au fost :
-Direcţii Zonale de Îmbunătăţiri Funciare ( DZIF, 1957-1959 ) ;
-Oficii Regionale de Îmbunătăţiri Funciare ( ORIF, 1959-1962 ) ;
-Direcţii Regionale de Îmbunătăţiri Funciare şi Organizarea Teritoriului (DRIFOT, 1966-1969).
Tot în această perioadă se înfiinţează primele cercetări de îmbunătăţiri funciare în cadrul Laboratorului din Timişoara al ISCIF Bucureşti. În 1970, datorită volumului mare a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, are loc o separare a activităţilor: pentru cea de studii, proiectare şi execuţie s-a înfiinţat Trustul de Construcţii pentru Îmbunătăţiri Funciare (TCIF) Timişoara pentru activităţi în tot vestul ţării, iar pentru lucrări de exploatare şi întreţinere au fost înfiinţate Întreprinderi de Exploatarea Lucrărilor de Îmbunătăţiri Funciare ( IELIF ) în număr de 13. În 1983 numărul lor a crescut la 41, reunind activităţi la nivel de judeţ atât la proiectare şi execuţie, cât şi de exploatare şi de întreţinere a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi care au fost coordonate de Direcţia Generală Economică de Îmbunătăţiri Funciare şi Construcţii Agricole (DGEIFCA) aflată în subordinea Ministerului Agriculturii. IELIF Timiş avea în subordine 6 sisteme hidroameliorative (Timişoara, Sânnicolau Mare, Cărpiniş, Deta, Şag şi Coştei ) şi Secţia SISPA Timişoara.
Până aici lucrurile au mers foarte bine, activităţile de îmbunătăţiri funciare fiind legate de asanare, irigaţii, controlul apei freatice. Fiecare amenajare de îmbunătăţiri funciare avea propriul Regulament de exploatare, care era respectat. Nivelul apelor freatice era controlat permanent, staţiile de pompare asigurau evacuarea apei în exces, cele de irigaţii asigurau necesarul de umiditate, canalele principale şi cele secundare erau curăţite de vegetaţie şi întreţinute, inundaţii nu au mai fost, iar randamentul terenurilor agricole a crescut simţitor.
Regulamente există, dar nu sunt respectate
Regulamentele există şi în ziua de azi, dar, după cum ne declară dl Radu Nedelcu, director de exploatare în cadrul ANIF, filiala Timiş, acestea nu se mai respectă. De ce? Motivele sunt multe. Unul dintre ele este reducerea drastică a personalului (de la 1200 la 120), ceea ce face imposibilă efectuarea lucrărilor necesare (doar ca exemplu, dacă înainte, toate canalele colectoare se curăţau de 2 ori pe an, acum abia dacă se mai cosesc o dată la 10 ani, şi atunci prin bunăvoinţa unor primari, pentru că nu se mai alocă fonduri pentru aceste activităţi).
Un mare deserviciu l-a făcut Ordonanţa de Guvern 22/2013 referitoare la funcţionarea staţiilor. Potrivit actului normativ, staţiile pot fi pornite abia după ce, în urma sesizărilor din teritoriu, se crează o comisie din reprezentanţi ai Prefecturii, ANIF şi ISU, care întocmesc un raport ce trebuie aprobat de prefectul judeţului. Atunci se alocă fonduri de la Guvern pentru pornirea staţiilor, dar numai în limita evacuării excesului de apă din localităţi şi prevenirea inundării staţiilor, precum şi pentru respectarea nivelului apelor care traversează frontiera, conform acordurilor bilaterale. Spre exemplu, regulamentul staţiei precizează care sunt cotele pentru pornire/oprire, diferenta normală fiind de 0,5 – 1 m. În prezent cotele maxime sunt depăşite şi cu 1,5 – 2 m.
Evacuarea apelor de pe terenurile agricole nu mai este finanţată, iar pentru aceasta ar trebui încheiate contracte cu fiecare proprietar în parte. Aici apar însă alte probleme. Majoritatea deţinătorilor de terenuri nu vor să plătească, iar mai ales cei din aval sunt nemulţumiţi că plătesc, practic, şi evacuarea apei de pe terenurile din amonte. Oricum, chiar dacă se încheie unele contracte, banii merg direct la Bucureşti, pentru că filialele nu au personalitate juridică, iar înapoi nu se mai întorc.
Subfinanţarea este, de altfel, principala cauză a disfuncţionalităţilor din sistem. Spre exemplu, după reducerea personalului, s-a decis ca lucrările de întreţinere şi reparaţii să fie făcute de terţi, dar fonduri pentru plata terţilor nu se asigură. Alocările financiare sunt ocazionale, de obicei atunci când e un regim de urgenţă, dar şi atunci, culmea, aprobările durează circa o săptămână (în condiţiile în care intervenţia trebuie făcută în decurs de câteva ore). Anual şi chiar lunar se întocmesc planuri de lucrări necesare, cele mai multe nu sunt aprobate şi, de multe ori, nu se primesc nici măcar sumele care au fost aprobate.
După cum precizează dl Radu Nedelcu, soluţia ar fi reprezentată de introducerea taxei de îmbunătăţiri funciare, pe hectar, despre care se vorbeşte mult dar nu se face nimic şi care, conform estimărilor, ar trebui să aibă valoarea de 100 – 130 de lei/ha/an şi care ar putea fi subvenţionată parţial. De asemenea, ar trebui acordată personalitate juridică filialelor judeţene ale ANIF, pentru programarea şi executarea lucrărilor necesare cu operativitate.
Primăriile ar vrea, dar nu le lasă Curtea de Conturi
Comuna Săcălaz a fost una dintre cele mai afectate de recentele inundaţii, cu peste 6.700 de ha de culturi agricole distruse aproape în întregime, 300 de case inundate, 70% din grădini compromise, cele mai afectate fiind cartierele noi de locuinţe, Primăverii, Florilor şi Sorocul.
După cum ne declară primarul Ilie Todaşcă, o parte din probleme ţin, într-adevăr de comună. Circa 70% din şanţurile din localitate sunt colmatate. Proprietarii au obligaţia de a le curăţa, fiecare în faţa casei lui, dar nu o fac. Primăria ar putea să acorde amenzi, dar nu este o rezolvare, mai ales că are deja peste 400.000 de lei de încasat din diverse alte amenzi (ordine şi linişte publică, circulaţie şi chiar prostituţie) pe care nu ştie când îi va vedea.
Dar principala problemă o reprezintă canalele de evacuarea apei din localitate, 3 în Săcălaz şi 2 în Beregsău. Acestea sunt neîntreţinute, cu multă vegetaţie (care scade viteza de curgere a apei de 4 – 5 km/oră la 200 m/oră), iar staţiile de pompare care ar trebui să evacueze apa au motoarele defecte. Chiar dacă ar vrea să se ocupe de întreţinerea acestora, Curtea de Conturi nu-i lasă, pentru că acele canale nu sunt în proprietatea lor ci a ANIF-ului. Care nu primeşte fonduri. Pe termen scurt, problema a fost parţial rezolvată, apele au început să se retragă, cu ajutor de la ISU Banat, care au venit cu pompe, cu ajutorul unor cetăţeni care au venit cu buldoexcavatoarele lor proprii să ajute, sau cu ajutor primit de la alte comune, care au trimis utilaje. Dar problemele pot reapărea oricând.
Tocmai de aceea, Primăria Săcălaz, împreună cu cele din Becicherec şi Sânmihai, au solicitat o întrunire a Comitetului pentru Situaţii de Urgenţă, care să întocmească un memoriu către Guvern pentru găsirea unei soluţii.
Din păcate, soluţiile există, dar nu sunt puse în aplicare, iar dacă nimeni nu ia o decizie nu va fi decât un nou memoriu îngropat într-un sertar şi un judeţ îngropat sub ape.
