Când Virgil Economu lansa cunoscuta vorbă de duh ,,puțini am fost, mulți am rămas” știa mai bine ca oricine că ea va face carieră, de vreme ce, în cazul românilor, școala vieții bate la distanță școala clasică, cu toate lecțiile ei bune sau rele.

Așa stând lucrurile, pentru unii dintre noi, care mai tragem speranța să nu ne pierdem cu totul mințile în mijlocul unei societăți profund distorsionate, cum este România actuală, formula ideală ar fi să luăm totul ca pe un dat istoric. Firește, nu unul fatalist, cum, iarăși, obișnuim să o facem, ci, pur și simplu să ne bucurăm de deliciile pe care ni le oferă, din când în când, hazardul, în felul lui inimitabil.

Când Timișoara a câștigat dreptul de a fi Capitală Culturală a Europei în 2016, știam cu toții că nu va fi floare la ureche să arătăm ca scoși din cutie peste câțiva ani, adică prin 2020, când urma să aibă loc evenimentul, dacă nu venea pandemia peste noi. Nu arătăm strălucit nici acum, în 2023, iar motivele sunt multe și mărunte.

Dacă am fi cinstiți unii cu alții, ar trebui să recunoaștem că vinovățiile sunt vechi și mult prea numeroase, ele ținând de întreaga evoluție socială, politică, economică a României, în ansamblu, după ieșirea din comunism. Nu au legătură absolută doar cu Timișoara și cu cei care au condus acest oraș de atunci și până astăzi. Mai bine de două decenii, până prin 2010, de fapt, pe agenda primarilor, șefilor politici de toate felurile, nu au existat deloc teme concrete cum ar fi refacerea clădirilor istorice, care sunt de ordinul miilor în oraș, a construirii de obiective culturale de la zero, și, deasupra tuturor lucrurilor, a proiectării unei infrastructuri generale și inovatoare de dezvoltare a Timișoarei.

Ilustrativ este faptul că abia anul acesta am putea avea un Plan Urbanistic General adus la zi, ultimul datând de pe la începutul anilor 2000!
Foștii primari, că s-au numit Viorel Oancea, Gheorghe Ciuhandu, Nicolae Robu, s-au plâns mereu, uneori pe bună dreptate, că orașul a fost văduvit de fonduri guvernamentale și lăsat tot timpul să se descurce pe cont propriu.
La fel stau lucrurile și astăzi, dacă ne gândim bine!

Norocul lui Dominic Fritz se cheamă, în prezent, PNRR și alte fonduri europene pe care actuala echipă din primărie ar trebui să se bazeze la modul absolut, dacă își dorește să nu eșueze la următoarele alegeri.

Ca fapt divers: banii, nu puțini, e adevărat, pe care guvernul liberalo-pesedist a trebuit, prin lege, să-i direcționeze spre Timișoara, pentru proiectul capitalei culturale au venit abia în luna decembrie. Bine că i-au dat!, finalmente, deși multe proiecte culturale puteau fi, deja, finanțate, încă de anul trecut, dacă ar fi ajuns în visteria Primăriei și a Consiliului Județean mai din vreme.

Acum, în pragul debutului, care se va produce mâine, 17 februarie, acestui eveniment fără precedent în istoria Timișoarei, cauza orașului ar trebui să devină cauza tuturor. Ar fi cazul să conteze puțin spre deloc disputa derizorie legată de invitarea sau neinvitarea lui Robu la festivitatea de deschidere, cum, la fel, ar fi înțelept pentru oricare dintre liderii politici locali să renunțe la bălăcăreli și alegații adresate, cu ură, unii altora, măcar pe parcursul acestui an.

Ideal ar fi ca toți aceștia să tacă o vreme, pentru ca orașul și artiștii lui să performeze în liniște și să facă ceea ce știu cel mai bine: să producă emoție, măiestrie artistică și bucurie, astfel încât Timișoara să binemerite, la finalul lui 2023, coronița de capitală culturală europeană, cu asupra de măsură!