L-am văzut în câteva frame-uri din rarele emisiuni ale Televiziunii Române în care interpreta partituri personale la pian, îndeobște. Mai există și câteva fotografii cu el tânăr, asta însemnând la vârsta de 30 de ani, dar și altele în care părea „un om bătrân”, deși nu a apucat să împlinească 40 de ani. Omul arată, în toate aceste stop-cadre, la fel cum a fost pe parcursul scurtei sale vieți: delicat, fragil, prietenos.

Așa l-a descris și Silvia Kerim, autoarea unor cărți minunate pentru copii, dar și a unui volum de memorii cu titlul Ultima vară a tinereții, dedicat în special memoriei regizorului Mircea Veroiu.

S-a născut la Timișoara în 1939, într-o familie de excelenți muzicieni, iar apoi a plecat, după terminarea liceului, la București. Era deja un talent apreciat de mică boemă a capitalei Banatului, iar apoi a justificat deplin eticheta de a fi fost unul dintre cei mai cunoscuți și valoroși muzicieni de jazz pe care i-a dat Timișoara. Astăzi, la peste 43 de ani de la moartea sa, nimeni sau aproape nimeni nu mai știe în orașul de pe malurile Begăi că un asemenea artist a fost un copil al vechii Timișoare. Poate doar câțiva dintre puținii săi amici rămași în viață, care l-au cunoscut și l-au prețuit pentru imensul său talent și pentru fragilitatea sa legendară, își mai amintesc, astăzi, de el. Fragilitatea acestui muzician genial a fost, cel mai probabil, și elementul care l-a transferat, pe nesimțite, pe cărările morții premature, acolo unde ajung doar ei, artiștii rarisimi, demni de mitizare.

O altă mare actriță, Ileana Popovici, devenită faimoasă prin rolul puștoaicei sexy și lipsite de prejudecăți din Reconstituirea lui Lucian Pintilie, îl evocă poate cel mai sensibil pe artistul timișorean, într-un articol din „Dilema Veche”.

Ileana Popovici își amintește de compozitor cu nostalgia vremurilor în care a și crescut alături de el: „Pe Rici — Richard Oschanitzky — l-am cunoscut în vara anului 1966. De la prima vedere, m-a surprins privirea lui caldă, plină de lumină, culoarea speranței — verde. Foarte inteligent, plin de umor, oricând dispus la lungi discuții despre muzică, poezie și despre orice era legat de cultură”.

Marea actriță a mai adăugat că „avea o inteligență nativă, era o apariție foarte specială în mai toate cercurile pe care le frecventa: Nu știu când a avut timp să învețe cinci limbi străine, să citească atât de mult și să stăpânească tot ce este legat de muzică, cu atâta talent și concentrare. Probabil genialitatea lui era și în capacitatea de a memora, ieșită din comun!”.

O confesiune plină de emoție și devotament dedicată amintirii unui muzician ce părea absolut nepotrivit cu lumea românească din anii comunismului, fără umbră de îndoială.

„Fetița” din marele film al lui Pintilie nu ezită să recunoască că era pe cale să se îndrăgostească de „Rici”, care nici el nu era, pe atunci, la cei 27 de ani ai săi, un bărbat în toată puterea cuvântului.

„Mâinile lui lungi, cu degetele alunecând pe pian, m-au vrăjit și m-am îndrăgostit! Cu imaginație, în cinci minute, era capabil să te plimbe prin toate genurile muzicale, de la muzica antică la beat, și totul improvizat, dar cu multă știință.”

Tristețea cu un asemenea artist, mort atât de tânăr, este că Timișoara de azi pare că nu-i datorează nimic lui Richard Waldemar Oschanitsky, de vreme ce nimic nu mai amintește de el, nici măcar o amărâtă de placă, lipită pe un perete scorojit al unei case din acest oraș.